Drepturi și obligații ale funcționarului public - cazul primarului de comună

1. Drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici

Investirea într-o funcţie publică, indiferent de modalitatea ei de realizare (numire, alegere, desemnare, etc.), dă naştere unui raport tipic de serviciu sau de funcţie care intră sub incidenţa regimului de drept public, administrativ în cazul nostru, având un conţinut specific ce constă din totalitatea drepturilor şi a obligaţiilor specifice părţilor titulare participante la respectiva relaţie juridică. În sistemul anterior Statutului actual, în care raportul administrativ era dublat şi de unul de muncă, evident apăreau drepturi şi obligaţii derivând din contractul încheiat, situaţie care nu mai există la ora actuală în cazul funcţiilor publice.

Desigur, s-ar putea ridica întrebarea unde sunt atunci acele drepturi şi îndatoriri decurgând din salarizare, concedii, protecţie socială, etc., consacrate de legislaţia muncii- Răspunsul este găsit în reglementările Statutului şi în legislaţia muncii la care se face trimiterea cu caracter completator.

Totuşi, la o analiză mai atentă am putea lesne observa că distingem între drepturi şi obligaţii care privesc situaţia personală a funcţionarului (salarizare, concediu, protecţie socială) pe de o parte, precum şi drepturi şi îndatoriri specifice funcţiei publice deţinute, indiferent de titular, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, distingem între drepturi şi îndatoriri care revin funcţiei şi decurg din ea, precum şi drepturi şi obligaţii care revin persoanei sau titularului funcţiei (anterior decurgând din legislaţia muncii şi din contractul aferent).

A. Privitor la prima categorie de drepturi şi îndatoriri revenind funcţiei publice evident Statutul nu le prevede, mai ales drepturile, în mod amănunţit pornindu-se de la premisa că ele oricum sunt evidenţiate de statutele şi regulamentele proprii, fiind detaliate prin fişa postului, diferenţiindu-se de la o autoritate sau instituţie publică la alta, dar şi după cum funcţiile sunt de conducere ori de execuţie, ori fac parte din autorităţile centrale sau teritoriale ori locale, precum şi după cum sunt vizate raporturile din interiorul autorităţii ori din afara acesteia.

Dreptul de a decide sau de a hotărî, de regulă, aparţinând funcţiilor de conducere (dar şi unora de execuţie, inspector, agent) constă în facultatea legală de a dispune măsuri juridice, concretizate în acte administrative (emitere, revocare, anulare) în general, dar şi în acte concrete în special, de genul autorizării, aprobării, impozitării, sancţionării (amendă, confiscare), ceea ce generează, modifică şi desfiinţează raporturi juridice concrete în cazul actelor individuale, dar şi intrări sau ieşiri din vigoare (abrogări) în cazul celor normative (art. 9/2 lit. a).

Cum numeroşi funcţionari publici, de execuţie, nu sunt factori de decizie, ci numai participanţi în anumite etape ale procesului decizional (consilieri, experţi, referenţi) mai ales cei având funcţii de execuţie, prezenţa şi activitatea lor se materializează în operaţiuni (iar nu în acte sau în decizii) concretizate în:

- dreptul de a informa şi cel de a constata o anumită situaţie sau stare, inclusiv dreptul de a controla executarea unei măsuri concretizate în procese-verbale, referate şi rapoarte înaintate conducerii pentru ca aceasta să decidă în deplină cunoştinţă de cauză (art. 2 lit. a);

- dreptul de a propune soluţii juridice, proiecte de acte juridice (propuneri) pentru soluţionarea sau remedierea unor situaţii factorilor de decizie (art. 9/2 lit. b);

- dreptul de avizare a unor soluţii, propuneri, proiecte de acte juridice, autorizaţii, etc., prin prisma specialităţii proprii.

Numeroase sunt drepturile decurgând din raporturile interne ierarhice, de supra şi subordonare care se stabilesc între funcţionarii superiori şi cei inferiori, între cei de conducere şi cei de execuţie, precum:

- dreptul de numire, revocare şi suspendare din funcţie a personalului propriu din subordine, inclusiv delegarea, detaşarea, transferarea, pensionarea, eliberarea din funcţie (art. 2/2, 81, 91, 92, 94);

- dreptul de recompensare, sancţionare şi evaluare a personalului (art. 60/2, 71/1);

- dreptul de control şi de îndrumare obligatorie a acestuia, inclusiv emiterea de dispoziţii privind atribuţii de serviciu (art. 43/2 teza I-a);

- dreptul de anulare, modificare şi suspendare a actelor şi măsurilor subordonaţilor, concomitent cu emiterea actelor proprii ce dispun o atare operaţiune;

- dreptul de substituire sau înlocuire în atribuţiile şi a subordonaţilor de către superiorul ierarhic prin actele proprii, etc.;

- dreptul la protecţia legii în exercitarea atribuţiilor de serviciu prin asigurarea şi apărarea funcţionarului împotriva ameninţărilor, violenţelor, faptelor de ultraj cărora le-a căzut victimă în exercitarea funcţiei sau legat de aceasta (art. 39).

B. Privitor la drepturile şi îndatoririle funcţionarului, cea de a doua categorie, vizează situaţia lui personală, având un caracter subiectiv, chiar dacă ele sunt reglementate de Statut şi nu pot forma obiectul unui contract colectiv sau individual de muncă, pe care legea nu le prevede decât în beneficiul personalului administrativ auxiliar, de deservire – care nu are calitatea de funcţionar public (art. 5/2 teza a III-a)

Întrucât acestea se reîntâlnesc şi în persoana oricărui salariat sau angajat, iar studiul lor amănunţit revine ştiinţei dreptului muncii nu vom insista în mod deosebit asupra lor, oricum Statutul făcând trimitere la legislaţia muncii.