Duglasul Verde

Consumul de lemn, în continuă creştere pe plan mondial, continental şi naţional, determinat de progresul rapid al tehnologiilor de prelucrare şi utilizare a lemnului şi în final de dezvoltare rapidă a societăţii noastre, face ca situaţia raportului dintre resursele forestiere şi nevoile consumului de lemn să devină îngrijorătoare.

Pentru a preîntâmpina deficitul de lemn în perspectivă, la diferite nivele s-au elaborate planuri de măsuri concrete a căror obiective sunt în principal:

• economisirea lemnului;

• refacerea pădurilor degradate şi slab productive;

• mărirea suprafeţei păduroase, prin împădurirea terenurilor degradate şi a celor nerentabile pentru agricultură;

• producerea lemnului în afara fondului forestier ;

• sporirea potenţialului de producţie al fondului forestier prin măsuri silvotehnice adecvate;

• introducerea în cultură a speiilor repede crescătoare şi de mare productivitate.

În condiţiile ţării noastre aceste obiective constituie baza politicii forestiere actuale şi de perspectivă, mai ales că la noi nu-şi găseşte aplicare fenomenul de extindere a suprafeţei pădurii, pe marile suprafeţe agricole devenite nerentabile pentru o agricultură intensivă, fenomen ce are loc în prezent în S.U.A. şi ţările din vestul şi sudul Europei.

Din aceste motive, în centrul preocupărilor pentru sporirea resurselor de masă lemnoasă, se situează extinderea în cultură a speciilor repede crescătoare de mare productivitate şi cu lemn valoros.

La consfătuirea de la Budapesta (1960) s-a stabilit că în condiţiile ţării noastre, printre speciile repede crescătoare şi de mare productivitate se situează şi duglasul verde, care realizează o creştere medie maximă de 16m3/an/ha ajunge la vârsta exploatabilităţii la 50 de ani şi produce un lemn de bună calitate, utilizabil în construcţii, mobilă, tâmplărie, industria celulozei şi hârtiei etc.

AREALUL ŞI VARIABILITATEA DUGLASULUI

Duglasul a fost descoperit în 1792 de către medicul Arhibald Menzies în cursul călătoriei căpitanului Vancouver. Descoperirea sa, destul de târzie, a făcut ca el să nu fie cunoscut de Linné.â

Din punct de vedere sistematic, duglasul a fost descris la început ca aparţinând diferitelor genuri, Abies, Picea, Pinus şi Tsuga; abia în anul 1867 Carrière îl descrie ca gen separat, genul Pseudotsuga.

În rândurile sistematicienilor încă nu există un punct de vedere unitar privind genul Pseudotsuga. Astfel, şcoala de la Toulouse reprezentată prin Mlle Flous, în 1937 recunoştea 18 specii, dintre care 12 se găsesc în vestul Americii de Nord şi 6 în China şi Japonia.

Cu doi ani mai târziu (1939), Schenk distinge numai 6 specii, din care:

• două americane

- Pseudotsuga menziesii (Mirb)Franco

- Pseoudotsuga macrocarpa Mayr

• două japoneze

- Pseudotsuga japonica Beiss

- Pseoudotsuga wisoniana Haiata

• două chinezeşi

- Pseudotsuga sinesis Dode

- Pseoudotsuga forestii Craib.

Dintre speciile de mai sus importanţă deosebită, din punct de vedere economic şi silvicultural, prezintă Pseudotsuga menziesii (Mirb)Franco, originară din America de Nord, celălalte specii nu prezintă pentru Europa decât o valoare botanică (de colecţie).

Pseudotsuga menziesii (Mirb)Franco, mult timp a fost considerată de către specialiştii americani ca o specie omogenă, în timp ce botaniştii europeni au distins în cadrul acestei specii trei varietăţi, iar în ultimul timp tot mai mulţi autori sunt de acord cu Galaux, care nu distinge decât două varietăţi şi anume: Pseudotsuga meziesii var. Menziesii sau duglasul verde şi Pseudotsuga menziesii var. Glauca sau duglasul albastru.

Dintre aceste două varietăţi, duglasul verde este cea care reprezintă un interes deosebit pentru silvicultura europeană şi în speţă pentru silvicultura României.