PAC și Veniturile Agricultorilor

PAC şi veniturile agricultorilor

Obiectivul de protecție a veniturilor agricultorilor a contribuit fundamental la întărirea Politicii Agricole Comune. Instrumentul inițial de bază a fost Organizarea Comună de Piață. Pe măsura liberalizării schimburilor, creșterea și menținerea veniturilor agricultorilor necesită măsuri adoptate necesității dezvoltării rurale durabile.

Creșterea și stabilizarea veniturilor au fost un obiectiv principal al Politicii Agricole Comune, prevăzut în articolul 39 al Tratatului de la Roma. Realizarea parității veniturilor agricultorilor cu veniturile altor categorii de persoane rămâne un deziderat important al PAC și în viitor, principala cale a devenit deversificarea economiei rurale și obținerea unor venituri alternative.

Sprijinul intern acordat agricultorilor comunitari, timp de peste 45 de ani, se reflectă în creșterea producției agricole și a calității produselor, în formarea unei piețe concurențiale și stabilizarea veniturilor.

Instrumentele și mecanismele PAC au acționat cu intensități diferite asupa stabilizării prețurilor și creșterii veniturilor agricultorilor. De la penuria de produse agricole, s-a ajuns sub impactul PAC, la un nivel ridicat de asigurare a necesității alimentare, la excedente imense, ceea ce a determinat măsuri periodice de realizarea unor noi echilibre ale piețelor.

Pe ansamblu comunității, veniturile agricultorilor au avut o evoluție liniară, din 1982 până în 1989. A urmat un salt în anii ’90 și din nou o stagnare cu tendință de reducere până după reforma PAC din 1992. In anul 1993 până în 2000, veniturile agricultorilor au avut un trend ridicat, după care scad. Măsurile de reform PAC din 1992 și 1999 (Agenda 2000) au avut impact pozitiv asupra creșterii și stabilizării veniturilor. Periodic au fost necesare noi măsuri pentru menținerea acestora la un nivel acceptabil. Stabilizarea veniturilor agricultorilor impune legături durabile cu piața și creșterea competitivității fermelor.

Uniunea Europeană, ca și Stetele Unite, se află într-o fază de dezvoltare agricolă, în care renunțarea la subvenționarea agriculturii devine posibilă în viitor. Găsirea altor instrumente și mecanisme de sprijin a veniturilor agricultorilor este pe cale să se înfăptuiască prin amploarea pe care o iau dezvoltarea zonelor rurale, măsurile de protecție a mediului și agricultura ecologică.

În România, nivelul veniturilor băneşti ale unei gospodării, dar şi ponderea acestora în totalul veniturilor gospodăriei sunt, în medie, mai scăzute decât în ţările dezvoltate. Această situaţie se datorează orientării unei părţi a populaţiei către gospodăriile de subzistenţă. O parte importantă a cererii potenţiale este acoperită de contravaloarea consumului de produse agroalimentare din resurse proprii, ceea ce indică un grad scăzut de dezvoltare şi organizare a pieţei produselor agroalimentare, asociat de regulă cu un standard de viaţă al populaţiei de nivel scăzut.

În mediul rural, componenta de venituri băneşti pe o gospodărie este mai scăzută decăt la nivel naţional. Venitul agricol în natură este cea mai importantă sursă de venit a gospodăriilor rurale, fiind echivalent cu consumul de produse agroalimentare din resurse proprii. În ordinea importanţei relative, o altă componentă a veniturilor totale o reprezintă câştigurile salariale, urmate de transferurile guvernamentale, în special pensiile. Odată cu creşterea dimensiunii medii a fermelor, componenta câştigurilor salariale poate să devină mai importantă în structura veniturilor.

Populaţia rurală în general are venituri mai scăzute decât populaţia urbană pentru că ocuparea pe cont propriu în agricultură predomină în structura ocupaţională, iar veniturile într-o agricultură neperformantă sunt scăzute. Mulţi dintre lucrătorii pe cont propriu în agricultură sunt membri ai gospodăriilor agricole de subzistenţă, iar multe gospodării din acest grup au drept cap al gospodăriei un pensionar. Veniturile scăzute pe gospodărie sunt şi un rezultat al fenomenului de subocupare, combinat cu productivitatea scăzută din agricultură.

După aderarea României la UE, PAC prevede sprijinirea restructurării agriculturii şi consolidarea pieţei agricole, corelate cu dezvoltarea rurală şi protecţia mediului, iar sumele totale de la bugetul de stat şi de la Comunitate sunt substanţiale. Există şanse reale pentru restructurare şi creşterea competiticităţii pe piaţă. Pentru aceasta este necesară respectarea condiţiilor de acordare a plăţilor directe şi a normelor de calitate a produselor, în caz contrar alocaţiile scad. PAC sprijină fermele ce produc pentru piaţă (respectiv ferme comerciale) şi nu gospodăriile de subzistenţă, ce produc exclusiv pentru consumul propriu.

Numărul excesiv de mare de exploataţii determină nivelul redus al sumelor ce revin pe o exploataţie anual prin măsurile de politică agricolă privind piaţa (368 euro în 2007 şi 444 euro în 2008), faţă de alte state membre (Franţa peste 13.000 euro/exploataţie, Anglia peste 14.000 euro, Ungaria 8765 euro, Polonia 7251 euro). Pe de altă parte, accesul la finanţare a exploataţiilor mici este limitat de numărul scăzut de animale deţinute pe specii, de cuantumul limitat al sumelor disponibile, de lipsa cunoştinţelor necesare pentru accesarea de către micii producători a fondurilor solicitate pentru astfel de finanţări. Cu toate acestea, implementarea mecanismelor PAC determină apariţia şi evoluţia unor surse noi de venit. Interesează în primul rând acele surse de venit care se asociază cu întărirea statutului de independenţă economică a gospodăriilor populaţiei, respectiv veniturile din proprietăţi, activităţi ca întreprinzător şi vânzarea de produse agricole.

De asemenea, măsurile de dezvoltare rurală prin care urmăreşte modernizarea agriculturii şi a comunităţilor rurale din România, pot contribui indirect la creşterea veniturilor gospodăriilor populaţiei din mediul rural.