Politică agrară și reforme agrare

1. Geneza construcţiei europene

În cadrul Uniunii Europene, în ciuda diversităţii structurilor agricole, a sistemelor de producţie şi a nivelurilor tehnice diferite, se aplică o singură politică, iar schimburile comerciale de produse agricole şi agro-alimentare sunt total libere între ţările membre ale uniunii.

P.A.C. nu este decât una dintre politicile economice dezvoltate în cadrul Pieţei Comune, apoi a Comunităţii Europene , apoi a Uniunii Europene. Această uniune de ţări (6 la origine în 1957) reprezintă o construcţie instituţională complexă, unică în istorie, care se bazează la nivel economic pe o piaţă unică pentru toate bunurile (şi un front extern comun), pe o politică agricolă comună şi pe alte numeroase politici economice sectoriale deasemeni comune.

1.1. Cronologia construcţiei europene

A. Bazele incipiente ale Europei Unite

17 martie 1948: Tratatul de la Bruxelles crează Uniunea Occidentală şi prima tentativă de organizare a unei apărări europene;

16 aprilie 1948: Tratat de creare a Organizaţiei de cooperare economică europeană (O.E.C.E.) pentru a repartiza ajutorul american al Planului Marshall din 5 iunie 1947;

5 mai 1949: Tratatul de la Strassbourg creând Consiliul Europei;

18 aprilie 1951: Tratatul de la Paris, care instituie Comunitatea europeană a cărbunelui şi a oţelului (CECA) între 6 ţări: Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg, Ţările de Jos şi R.F.G. Acest tratat deschide calea construcţiei europene pecetluind reconcilierea franco-germană;

23 octombrie 1954: Acordurile de la Paris prevăzând intrarea Germaniei federale în Uniunea Occidentală (U.O) devenind Uniunea Europei Occidentale (UEO) şi viitoarea sa admitere în Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (OTAN) (5 mai 1955);

25 martie 1957: Semnarea la Roma a tratatului de instituire a Comunităţii Economice Europene (CEE sau Piaţa Comună) şi Comunitatea europeană de energie atomică (EURATOM) Obiective ambiţioase sunt fixate de acum de cele 6 ţări fondatoare: dezvoltarea armonioasă a activităţilor economice, expansiune continuă şi echilibrată, stabilitate crescută, creşterea accelerată a nivelului de trai, relaţii mai strânse între statele membre.

B. Aprofundarea (adâncirea) Europei

1 ianuarie 1958: Intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma;

30 ianuarie 1962: Politica Agricolă Comună este prima politică europeană pusă în scenă care rămâne mult timp singura care funcţionează ;

aprilie 1965: Este semnat Tratatul de fuziune a executivelor celor trei comunităţi (CECA, CEE, EURATOM) instituind un Consiliu al Miniştrilor şi o Comisie unică;

C. Cooperarea monetară şi lărgirile succesive ale CEE

aprilie 1972: Este hotărâtă întărirea solidarităţii monetare prin constituirea “şarpelui” monetar. Cei şase decid să limiteze la 2,25 % marjele de fluctuaţie ale monedelor lor între ele;

1 ianuarie 1973: Succesele Europei celor şase atrag noi candidaturi la această dată. Europa cunoaşte prima sa lărgire odată cu intrarea Danemarcei, Regatului Unit şi a Irlandei în C.E.E.

13 martie 1979: Crearea Sistemului Monetar European (SME) şi a ECU-ului;

1 ianuarie 1981: Aderarea Greciei la CEE (a doua lărgire a CEE);

14 iunie 1985: Semnarea acordurilor de la Schengen privind libera circulaţie a persoanelor între Franţa,Germania, Belgia, Ţările de Jos şi Luxemburg;

1 ianuarie 1986: A treia lărgire a CEE prin aderarea Spaniei şi Portugaliei.

D. Accelerarea dinamicii europene

17-18 februarie 1986: Semnarea la Luxemburg şi în oraşul Haga, de către cei doisprezece, a Actului unic european, modificând Tratatul de la Roma şi prevăzând realizarea pieţei interioare pentru 31 decembrie 1992;

februarie 1988 :După mai mulţi ani de criză bugetară o importantă reformă intervine asupra politicii de finanţare a CEE prin programarea multianuală a cheltuielilor. În perioada 1988-1992, fondurile structurale sunt reformate în mod egal. Aceste perspective financiare vor fi reînnoite de Consiliul european de la Edinburg (1992) pentru perioada 1993-1999. Un plafon al resurselor bugetare, linia directoare agricolă funcţie de creşterea produsului naţional brut a fost fixată prin FEOGA1;

Noiembrie 1989: Căderea zidului Berlinului antrenează reunificarea Germaniei (octombrie 1990);

9 decembrie 1989: Adoptarea de către 11 ţări (fără Regatul Unit) a unei Charte sociale europene şi declaraţia de aprobare a reunificării Germaniei

21 octombrie 1991: Acordul privind crearea Spaţiului Economic European (EEE) regrupând o piaţă de 380 milioane de locuitori: cele douăsprezece ţări ale Comunităţii europene şi cele şapte ţări (Austria, Finlanda, Islanda, Liechtenstein, Norvegia, Suedia, Elveţia) ale Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELE);

7 februarie 1992: A fost semnat la Maastricht “Tratatul privind Uniunea Europeană (UE)”. Noul tratat va intra în vigoare în noiembrie 1993 şi angajează statele într-o dinamică de adâncire a uniunii: realizarea Uniunii Economice şi Monetare până în 1999, noile politici comune, cetăţenia europeană, obiectivul unei politici externe şi de apărare comune ;

1 noiembrie 1993: Intrarea în vigoare a Tratatului privind Uniunea Europeană. Cei doisprezece constituie de acum înainte Uniunea Europeană;

martie 1994: Semnarea actelor de adeziune la Uniunea Europeană de către Austria, Finlanda, Norvegia şi Suedia. Referendumurile de ratificare vor avea loc în 1994 în aceste 4 ţări;

9-10 decembrie 1994: La summit-ul de la Essen, la care au asistat cele trei viitoare state membre, Consiliul European decide caracterul obiectiv al lărgirii Uniunii cu Polonia, Ungaria, Republica Cehă, Slovacia, Bulgaria şi cu România, după Conferinţa interguvernamentală prevăzută în 1996 pentru redefinirea organizării politice şi instituţionale a Uniunii;

1 ianuarie 1995: Europa celor doisprezece se transformă în Europa celor cincisprezece.

E. Proiectele deceniului următor

9-10 decembrie 1994: Consiliul European de la Essen a fixat o strategie globală pentru o a cincea lărgire a Uniunii Europene cu ţările din Europa Centrală şi Orientală (P.E.C.O.);

1997: Conferinţa interguvernamentală trebuie să revizuiască şi să completeze Tratatul de la Maastricht pentru adâncirea Uniunii Europene şi să pregătească viitoarea sa lărgire;

1998: Debutul negocierilor cu ţările candidate la aderarea la Uniunea Europeană;

1.2. Sistemul instituţional al Uniunii Europene

Sistemul instituţional al UE este dificil de a fi clasificat. Comunitatea este mai mult decât o organizaţie interguvernamentală, ea are o personalitate proprie şi puteri extinse. Dar Comunitatea nu este nici o federaţie în care guvernele şi parlamentele naţionale vor fi în diferite moduri subordonate domeniilor esenţiale. Lărgirile succesive ale Comunităţii nu au avut incidenţe privind structura instituţiilor comunitare, ele n-au antrenat decât modificări în compoziţia lor internă.