Zona Maramureșului

Capitolul 1

Zona Maramureşului aşezare şi atracţii turistice

1.1. Aşezarea geografică şi istoricul zonei

Maramureşul este o regiune geografică, alcătuită din Depresiunea Maramureşului din România şi estul regiunii Transcarpatia din Ucraina (raioanele Rahău, Slatina, Teceu, Hust). Odată cu organizarea administrativă a României pe regiuni (1947-1968), denumirea de Maramureş a fost extinsă în România şi asupra Ţării Chioarului (Baia Mare), Ţării Lăpuşului, Ţării Oaşului şi Ţării Sătmarului. Capitala istorică Sighet (astăzi Sighetu Marmaţiei) a fost înlocuită cu oraşul Baia Mare. În prezent partea românească a zonei Maramureş e parte din Judeţul Maramureş

Judeţul Maramureş este situat în partea de nord a ţării, fiind delimitat de judeţele Satu-Mare, Sălaj, Cluj, Bistriţa-Năsăud şi Suceava, respectiv la nord fiind delimitat de frontiera cu Ucraina, având o suprafată de 6.215 km² (2,6% din suprafaţa ţării) şi un relief variat ca morfologie si complex din punct de vedere geologic.

Zona montană aparţinând Carpaţilor Orientali reprezintă 43%, zona colinară (dealuri, podişuri şi piemonturi) circa 30%, iar zona joasă (depresiuni, lunci şi terase) restul de 27% din suprafaţa judeţului. Principalele unităţi montane sunt: Munţii Rodnei (cei mai înalţi), Munţii Maramureşului şi lanţul vulcanic Igniş-Gutâi-Ţibleş.

Reţeaua hidrografică este reprezentată de principalele răuri: Tisa, Vişeu, Iza, Lăpuş şi Someş.

Vegetaţia şi fauna sunt caracterizate printr-o varietate de specii în functie de altitudine, unele avand caracter endemic munţilor Rodnei. Speciile de animale sunt bine reprezentate, prezentând o mare varietate în funcţie de altitudine: în zona alpină de capra neagră, marmota, acvila de stâncă, în jnepeniş de cocoşul de mesteacăn, iar în pădurile de conifere de râs, cocoşul de munte, ursul brun, cerbul carpatin şi altele. In râurile de munte, Tisa, Vişeu, Ruscova şi Vaser, alături de păstrav şi lipan trăieşte cea mai valoroasa specie de salmonide, lostriţa.

Datorită acestor bogăţii naturale, în judetul Maramureş au fost declarate prin Decretul 204/1997 şi H.C.J 37/1994, 20 de obiective naturale-rezervaţii naturale de interes naţional, iar Rezervaţia naturală Pietrosul Mare este inclusă în rândul Rezervaţiilor Biosferei alături de Delta Dunării şi Parcul Naţional Retezat.

Ţara Maramureşului este una dintre cele mai întinse depresiuni ale lanţului Carpatic, acoperind o suprafaţă de circa 10.000 km² între munţii Oaş, Gutâi, Ţibleş, Rodnei şi Maramureşului (cunoscuţi şi cu numele de Carpaţii Păduroşi). Ea este împărţită în două zone de o ramificţie muntoasă în bazinul superior al râului Tisa: partea sudică aparţine României, iar cea nordică Ucrainei. În partea românească Tisa are patru afluenţi: râurile Iza, Vişeu, Cosău şi Mara.

Masivii muntoşi care înconjoară zona ating înălţimi de până la 2000 m, iar de la 1500 m în sus îşi fac apariţia păşunile alpine; munţii, care chiar şi în zilele noastre ocupă mai mult de jumătate din suprafaţa regiunii, sunt acoperiţi de păduri de stejar, fag şi molid. Lemnul omniprezent şi-a lăsat amprenta aproape peste tot, pornind de la arhitectura tradiţională a caselor şi bisericilor, până la vestitele porţi şi instrumente de gospodărie.

Suprafaţa

10.497 km²

Clima

Temperat continentală - caracterizată de veri călduroase şi ierni friguroase.

Scurt istoric

Numele de "Ţară a Maramureşului" apare pentru prima dată în documente de la sfârşitul secolului al XIII-lea, în perioada expansiunii ungare în Transilvania; a fost condus de voievozi locali pînă în 1365 şi apoi de comiţi români din zonă. După 1688, Maramureşul a devenit parte a Imperiului Habsburgic, alături de Transilvania. În 1920 regiunea a fost împărţită între Cehoslovacia şi România. Partea nordică a Maramureşului a fost integrată Ruteniei Carpatice, teritoriu care în 1939 a fost ocupat de Ungaria şi în 1944 de Uniunea Sovietică. Din 1991 aparţine Ucrainei. Partea sudică (românească) a Maramureşului a stat sub ocupaţie maghiară între 1940-1944, pentru ca apoi să revină României. Acum, judeţul Maramureş românesc cuprinde şi Ţara Lăpuşului, Ţara Chioarului şi jumătate din Ţara Codrului.

Primele atestări documentare despre Maramureş datează din anii 1199 şi 1231, când, în diplomele maghiare de danie, ţinutul este amintit ca Maramurus, Maramorisio, iar în 1299 să apară sub numele de "terra Maramorus" - "Ţara Maramureşului".

Istoricii au caracterizat Maramureşul ca "ţara clasică a cnejilor şi mai ales a voievozilor", care n-a putut fi organizat ca şi comitat decât în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, fiind printre ultimele teritorii cucerite de regalitatea maghiară. După 1688, Maramureşul a devenit parte a Imperiului Habsburgic, alături de Transilvania.

În anul 1920 Maramureşul este împărţit între Cehoslovacia şi România, partea nordică a Maramureşului fiind integrată Ruteniei sub-Carpatice, teritoriu mai pe urmă ocupat de Ungaria în 1939 şi de Uniunea Sovietică, în 1944. Din anul 1991, după destrămarea Uniunii Sovietice, partea nordică a Maramureşului aparţine Ucrainei. Partea sudică (românească) a Maramureşului a fost sub ocupaţie maghiară între 1940 - 1944, pentru ca apoi să revină României.

1.2. Atracţii turistice ale Zonei Maramureşului

Particularităţi

Atât spaţiul construit cât şi cel utilizat pentru activitatea cotidiană exploatează calităţile naturale ale zonei într-un fel deosebit: aşezările ocupă o suprafaţă vastă, în general fiind constituite din gospodării răsfirate de-a lungul străzii principale şi înconjurate de livezi, grădini şi chiar păduri. Pădurile amestecate sunt resurse locale şi regionale importante, lemnul fiind caracteristic pentru zonă până în ziua de azi: aşezările din Maramureş folosesc ca material de construcţie numai lemnul.

Întinse pe vaste suprafeţe, satele sunt împărţite în Susani şi Josani, fiecare parte având câte o biserică; vestitele biserici de lemn constituie mărturie că iniţial aceste sate au fost întemeiate pe văile secundare; abia mai târziu ele au ajuns şi pe cele principale. Gospodăria ţărănească este în primul rând o grupare de structuri închise; în ceea ce priveşte relaţia spaţiului privat cu comunitatea, gospodăria maramureşeană este însă de tip deschis, deschiderea ei permiţând comunicarea vizuală şi verbală între spaţiul familiei şi cel rezervat muncii.

Odată cu lărgirea teritorială a satelor, împărţirea spaţiului liber a dat naştere unei aranjări liniare a nucleului vetrei satului, care a dus la înmulţirea drumurilor de acces; totuşi, încă nu toate gospodăriile din sat au acces la strada principală. Desigur însă că toate străzile au acces la spaţiul sacru al comunităţii - la biserică.