Biodiversitatea în Parcul Național Piatra Craiului

Capitolul I:

Introducere - Aspecte generale

Diversitatea descrie, ca pe o componentă, proprietatea care reflectă deopotrivă numărul de specii într-o comunitate biologică şi uniformitatea cu care abundenţa diferitelor specii este perturbată.

Biodiversitatea este un concept cu totul diferit de al diversităţii, deşi ambele se ocupă cu variabilitate în general. Metodele şi scopurile urmărite diferă enorm. Biodiversitatea se ocupă cu lumea vie ca un întreg, iar scopul final al investigaţiilor constă în conservarea, aşa cum se află în natură, a speciilor în habitatele lor naturale. Pe de altă parte, în timp ce diversitatea este un concept teoretic, biodiversitatea este o parte a ecologiei aplicative.

Importanţa biodiversităţii este majoră atât pentru mediul ambiant, cât şi pentru om, de unde rezultă necesitatea conservării ei. Speciile, luate individual, plante, animale şi microorganisme sunt surse de materii prime pentru hrană, medicamente, îmbrăcăminte, energie, etc. Biodiversitatea reprezintă totodată opţiuni pentru posibile viitoare necesităţi umane, inestimabile beneficii estetice, spirituale şi educaţionale.

Studiul biodiversităţii s-a realizat de-a lungul anilor în mai multe etape. La sfârşitul anilor 60 se realizau studii numai la nivel local. Speciile studiate erau cele periclitate, endemice sau rare (Liste Roşii). În această perioadă a fost semnată Convenţia referitoare la comerţul internaţional cu specii periclitate (CITES). În anii 80 studiul s-a extins de la nivel local la nivel regional. Tot în decursul acestor ani este recunoscută importanţa economică a plantelor şi animalelor. Anii 90 sunt caracterizaţi de dezvoltarea unei perspective globale asupra biodiversităţii. Începutul acestui deceniu s-a caracterizat prin două evenimente importante: înfiinţarea Fondului Global de Mediu, în cadrul Naţiunilor Unite şi Summit-ul de la Rio de Janeiro din 1992.

Mediul natural al Europei este deosebit de bogat, deţinând printre altele un mare număr de ecosisteme şi habitate. În România a existat, dintotdeauna, un interes socio-economic pentru conservarea diversităţii biologice valoroase, interes iniţiat şi susţinut de diverşi specialişti. Conservarea şi protecţia naturii se realizează, în special, prin declararea şi constituirea la nivel naţional a unei reţele de arii protejate de diferite categorii.

Ca o consecinţă a poziţionării sale geografice, România se bucură de existenţa unei biodiversităţi unice atât la nivelul ecosistemelor şi speciilor, cât şi la nivel genetic. Pe teritoriul României se reunesc nu mai puţin de cinci regiuni biogeografice, dintre care două, cea stepică şi cea pontică, reprezintă elemente naturale noi adăugate la zestrea Uniunii Europene, marcând introducerea a numeroase noi tipuri de habitate şi specii. Cele cinci regiuni biogeografice sunt: continentală (53%), alpină (23%), stepică (17%), panonică (6%) şi pontică (1%) (Figura nr. 6.1.1.).

Regiunile biogeografice ale României

România a participat continuu la politica internaţională de mediu, semnând şi ratificând cele mai importante convenţii, rezoluţii, declaraţii şi acorduri de mediu. Astfel, a participat la: Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Protecţia Mediului Înconjurător, Stockholm 1972, în 1992 la Conferinţa Naţiunilor Unite de la Rio de Janeiro, ratificând în 1994 Convenţia Diversităţii Biologice, în 2002 la Conferinţa Naţiunilor Unite de la Johanesburg.

Cu excepţia marilor zone agricole şi a unor ecosisteme terestre şi acvatice, aflate sub impactul negativ al unor surse de poluare, în care se înregistrează modificări ale structurii şi dinamicii diversităţii biologice, restul mediului natural se păstrează în parametrii naturali de calitate, oferind condiţiile necesare conservării diversităţii biologice specifice.

Deoarece sistemele ecologice sunt sisteme funcţionale cu organizare complexă, în general, modificările structurale la nivelul acestora nu sunt sesizabile de la un an la altul (decât în cazul unor accidente ecologice majore şi pe termen scurt). Ulterior, prin eliminarea factorului perturbator, mediul natural se poate reface.

Din cauza lipsei punerii în practică a sistemului de monitoring integrat care să includă şi monitorizarea diversităţii biologice, nu există date concrete pe baza cărora să se poată face o analiză reală a stării acesteia, cu excepţia unor specii sălbatice, care fac obiectul unor programe şi proiecte de cercetare ale structurilor universitare, muzeelor, institutelor de cercetare, precum şi ale unor organizaţii neguvernamentale specializate.

Conservarea diversităţii calitative a naturii vii corespunde celor mai înalte interese ale omenirii, determinând posibilitatea lărgirii gamei de “utilităţi” obţinute de la natură şi automat lărgirea gamei de produse naturale în agricultură, medicină, industrie.

I.1. Habitatele naturale

Habitatele din ţara noastră sunt caracterizate de o anumită compoziţie a florei şi a faunei, componente ale biocenozelor şi sunt influenţate de diferiţi facori climatici sau edafici.

Influenţele climatice, ale zonelor aride din partea estică, la cele oceanice din partea vestică a ţării, precum şi diferenţele climatice între câmpie şi munte impuse de altitudinea reliefului, au determinat apariţia unui mare număr de habitate. Alt factor care determină marea varietate de habitate din România este reprezentat de compoziţia chimică a rocilor din substrat (sol, subsol).

În România, habitatele naturale şi speciile sălbatice au fost inventariate prin utilizarea a două tipuri de baze de date: baza BIMS (Sistemul de Management al Informaţiei privind Biodiversitatea) şi a bazei EMERALD (stabilită sub Convenţia de la Berna) compatibilă cu „Natura 2000”.

Ţara noastră este gazda unor tipuri unice şi extinse de habitate, de la păduri mature aproape virgine, pajişti şi stepe bogate în specii floristice, la mlaştini întinse, posibil, fără echivalent în Uniunea Europeană. De asemenea, lanţul carpatic reprezintă un bastion vital al carnivorelor mari. România deţine 5.500 exemplare de urs brun, 3.500 exemplare de lup şi 1.600 exemplare de râs eurasiatic, reprezentând procente ridicate din efectivele acestor specii de carnivore mari, la nivelul continentului european. Aceasta situează în mod ferm ţara noastră pe harta Uniunii Europene, ca o importantă zonă naturală. Delta Dunării reprezintă probabil, zona deltaică cea mai puţin afectată din Europa. Mlaştinile sale constituie un patrimoniu natural unic, caracterizat prin prezenţa unei bogate biodiversităţi, fiind, de asemenea, un puternic bastion al unor importante populaţii de păsări. Datorită existenţei acestei zone unice şi a trăsăturilor sale specifice, prin aderarea României la Uniunea Europeană, mai mult de 3.000 de perechi de pelicani –reprezentând peste 80% din efectivul european – vor fi protejate prin Directiva Uniunii Europene privind păsările.