Cultura si Civilizatia Geto-Dacilor - Sanctuarul - Calendar de la Sarmizegetusa

Imagine preview
(7/10)

Acest referat descrie Cultura si Civilizatia Geto-Dacilor - Sanctuarul - Calendar de la Sarmizegetusa.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 7 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 4 puncte.

Domeniu: Antropologie

Extras din document

1. Originile geto-dacilor

Triburile de traci populau o regiune intinsă între Nistru, Carpaţii Nordici şi Munţii Balcanici. Herodot, în secolul V î.e.n. este primul care va scrie în Istoriile sale mai multe pagini despre traci. El afirma că tracii erau poporul cel mai numeros după inzi.

Prin secolul VIII î.e.n. grecii au făcut primele expediţii la Marea Neagră, iar pe teritoriul ţării noastre prima colonizare greacă s-a făcut pe la sfârşitul secolului al VII-lea î.e.n. la Histria, în Dobrogea de către oameni sosiţi din Milet, un oraş de pe coasta apuseană a Asiei Mici, care au fondat cetatea în mijlocul unei populaţii pe care au numit-o geţi. Herodot îi descrie pe geţi ca fiind o ramură nordică a marelui neam tracic, însă o ramură distinctă cu obiceiuri diferite. Geto-dacii s-au impus în faţa celorlalte neamuri în condiţii de mare însemnătate istorică (în anul 335 î.e.n. ei au luptat împotriva celebrului Alexandru cel Mare, iar în jurul anului 290 î.e.n. ei au luat ca ostatic pe succesorul acestuia, regele Lisimac). Domniile elene au influenţat pozitiv cultura şi civilizaţia geto-dacilor, care au asimilat benefic această influenţă.

Geto-dacii descind din tracii epocii bronzului. Arheologii au demonstrat existenţa geţilor pe teritoriul din Nordul Dunării, pe tot cuprinsul ţării noastre şi mult dincolo. Cercetările istorico-linvistice au dovedit ca daco-geţii sunt unul şi acelaşi popor şi că făceau parte din familia populaţiilor indo-europene.

2. Cultura şi religia geto-dacilor

Cultura geto-dacilor constituie un fenomen foarte complex prin rădăcinile sale istorice, prin varietatea formelor şi prin teritoriul în care s-a manifestat. Reconstituirea sa este un proces anevoios, pe de o parte datorită complexitatii fenomenului, imposibil de cuprins în toate amănuntele sale, iar pe de altă parte datorită sărăciei izvoarelor scrise şi mărturiilor arheologice. Cultura constituie elementul cel mai însemnat pentru felul de a fi al unui popor, ea fiind cea care individualizeaza popoarele.

Religia geto-dacilor, ca a tuturor popoarelor din antichitate, constituie unul dintre subiectele cele mai pasionante, atât prin fascinaţia subiectului în sine, cât mai ales prin aura creată în jurul lui de către o literatură de tot felul. Zeul cel mai frecvent menţionat la autorii vechi este Zalmoxis. În ceea ce priveşte alte zeităţi adorate de geto-daci, documentele literar arheologice vorbesc despre divinităţile feminine Hestia şi Bendis, prima considerată drept protectoare a focului din cămin şi a căminului, în general, a doua - zeiţa a pădurii, a lunii, a farmecelor şi protectoare a femeii. Grecii au recunoscut originalitatea şi forţa religiozităţii trace, destul de devreme. După Herodot, tracii îi adorau pe Ares, Dionysos şi Artemis. Tradiţia considera Tracia ca fiind patria lui Ares, zeul războiului, tracii fiind vestiţi pentru insuşirile rozboinice şi pentru indiferenţa lor în faţa morţii. Este posibil ca „Ares” la traci să fi fost la origine un zeu al cerului, iar apoi să devină zeu al furtunii şi al războiului. Tot aşa Artemis se poate să fi fost o divinitate analoagă zeiţelor trace Bendis. Grecii cunoşteau de asemenea şi denumirile tracice ale lui Dionysos, cele mai obişnuite fiind Sabos şi Sabazios. Sub numele de Sabazios, cultul lui Dionysos trac s-a difuzat până în Africa încă din secolul IV î.e.n.

Cele mai ample informaţii despre religia dacilor în istorie le-a lasat Herodot; tot el scrie despre geţi că se cred nemuritori şi anume: „credinţa lor este că ei nu mor şi că cel care piere se duce la Zamolxis, o fiinţă divină, unii numesc aceeaşi fiinţă divină Gebelezis” Despre credinţa geţilor s-au scris multe pagini în care s-au înfruntat diverse opinii, însă personajul Zalmoxis (denumire dată de Herodot în Istorii), sau Zamolxis (după Strabon în Geografi"), pare a se regăsi sub această denumire de-a lungul secolelor în formele de manifestare spirituală la geto-daci, precum şi la traci, cu un specific aparte pentru teritoriile nord-dunarene. Considerat zeu, reformator al religiei sau profet, Zalmoxis întrupează geniul religios al daco-geţilor, pentru că, în ultimă instanţă el reprezintă spiritualitatea autohtonilor, a acelor strămoşi aproape mitici învinşi de romani.

Între problemele de bază ale religiei geto-dacice se înscrie caracterul acesteia. După o lungă dispută între specialişti, ipoteza care susţine caracterul politeist al religiei geto-dacilor tinde să se impună, însă acest lucru este în balanţă cu afirmaţia explicita a lui Herodot care spune ca geţii nu recunosc alt zeu decât al lor. În epoca clasica a statului geto-dacic, cultul Zalmoxian scade ca intensitate, pentru ca mai tarziu urmele sale sa dispară, din diverse motive, din spiritualitatea daco-romanilor şi din folclorul romanesc.

Riturile geto-dacilor erau foarte bogate, ca la oricare popor antic. Herodot, Valerius Maximus şi Pomponius Mela ne vorbesc de întristarea ce-i cuprindea pe traci la naşterea unui copil, stare manifestată prin plânsul rudelor apropiate, care nu vedeau în viaţa pământească decât prilej de suferinţe şi greutăţi.

Cât priveşte ritul de înmormântare, în epoca clasică a civilizaţiei lor geto-dacii practicau cu preponderenţă incineraţia; inhumaţia se întâlneşte mai rar. Mormântul de incineraţie plan reprezintă tipul cel mai des întâlnit la geto-daci. De cele mai multe ori resturile funerare sunt pur şi simplu aşezate într-o groapă, în unele cazuri fiind depuse în prealabil într-o urnă. Cu prilejul înmormântării se făceau anumite jertfe, se aşezau în groapă obiectele de care mortul ar putea avea nevoie în viaţa de apoi, precum şi vase cu mâncare şi băutură. La geto-daci întâlnim, în ansamblul riturilor de sacrificiu, atât jertfele umane (constatate, dealtfel, şi la alte popoare), cât şi sacrificarea de animale şi ofrande, acestea două din urmă devenind, probabil, destul de timpuriu preponderente.

3. Scrierea geto-dacilor

S-a pus întrebarea dacă dacii cunoştea scrisul. Multe popoare din antichitate nu au ajuns la cunoasterea scrisului, dezvoltând totuşi o cultură spirituală interesantă. Însă anumite date ne permit să afirmăm ca dacii cunoşteau scrierea, cel puţin în epoca Burebista-Decebal. Misterul scrisului a fost subiectul unor ambiţioase cercetări şi al controverse ştiintifice. Însă descoperirile arheologice au dus la concluzia că geto-dacii foloseau scrisul cu mult înaintea altor popoare. Astfel, în 1961, cercetătorul clujean Nicolae Vlasa descoperea trei tăbliţe de lut în micuţa aşezare Tărtăria din judeţul Alba. Acestea sunt acoperite cu reprezentări stilizate de oameni, animale, copaci precum şi grupuri de semne despărţite prin linii. Unele fragmente de ceramică se aseamănă cu vasele descoperite în zona Bulgariei, având reprezentate grupe de semne, stilizări sau linii paralel înguste, verticale, dispuse la distanţe egale. Cercetătorii au găsit asemănări cu scrierile pictografice sumeriene de la sfârsitul mileniului IV. î.e.n., emiţând ipoteza că ar fi, cu 1000 de ani mai vechi decât primele mărturii ale scrierii sumeriene, ele datând, deci, de acum aproape 7000 de ani. Despre ele s-a afirmat mai întâi că ar fi fost aduse din Sumer.

După cucerirea romană a Daciei, începând cu sec. al II-lea, limba şi scrierea latină se generalizează pe teritoriul nostru. Simultan cu limba şi alfabetul latin, în Dacia s-a folosit şi limba greacă şi alfabetul elin. Istoricii antichităţii (Dio Casius, Jordanes), menţionează o scrisoare a lui Decebal către împăratul Domiţian şi un mesaj trimis de daci lui Traian scris în limba dacă cu litere latine, pe o ciupercă mare, îndemnându-l să se întoarcă înapoi şi să facă pace. Aşadar, dacii cunoşteau scrierea, chiar dacă ea nu era accesibilă tuturor dacilor. Exemplele de folosire a scrierii sunt rare şi ele se referă la regi sau la conducătorii aliaţilor săi. Cunoscut în societatea daco-getă din secolele I î.e.n. – I e.n., scrisul a ramas un apanaj al curţii regale şi al preoţimii.

Fisiere in arhiva (1):

  • Cultura si Civilizatia Geto-Dacilor - Sanctuarul - Calendar de la Sarmizegetusa.doc

Alte informatii

Eseu despre Cultura şi civilizaţia geto-dacilor la specializarea Istoria civilizatiilor si a scrisului