Perspective ale Antropologiei

Conturata ca o preocupare stiintifica în procesul de cristalizare a culturii moderne, antropologia are o obârsie mult mai veche, anume în cultura Greciei antice din perioada maxima a înfloririi acesteia, în acel "veac de aur", când interesul pentru om, întelegerea acestuia si destinul sau se manifesta în dezbaterile din Forum unde protagonist era Socrate, apoi în institutiile Academia si Likeionul, fondate de ilustrii sai urmasi Platon si Aristotel.

Antropologia politica a aparut destul de târziu ca o specialitate a cercetarii antropologice si încerca sa fondeze o stiinta a politicului , privind omul sub forma lui homo politicus si cautând trasaturile comune tuturor organizarilor politice recunoscute în diversitatea lor istorica si geografica. În acest sens, antropologia politica este deja prezenta în Politica lui Aristotel, care considera fiinta umana ca fiinta în mod natural politica si vizeaza descoperirea de legi, mai degraba decât definirea celei mai bune constitutii care se poate concepe pentru orice stat posibil.

Antropologia politica este o varianta a folozofiei politice, care, porneste de la o viziune despre om ca “homo politicus” si tinde sa surprinda dincolo de variatiile lor istorice sau geografice, proprietatile comune tuturor organizatiilor politice cunoscute, pentru a descifra esenta si unele legi permanente ale politicului. Antropologia politica este de asemenea o ramura specializata a antropologiei sociale si culturale legata prin problematica ei, de etnologie, care se consacra descrierii si analizei sistemelor politice (structuri, procese si reprezentari) proprii societatii primitive sau arhaice. Studiind etapele trecerii de la comunitatile lipsite de structurii politice specializate la cele în care structurile politice si functiile acestora sunt deja diferentiate si insistând asupra particularitatilor sistemelor politice din tarile subdezvoltate si în curs de dezvoltare,

antropologia politica a largit aria de investigare a politicului si a furnizat, atât politologiei cât si sociologiei politice, date utile spre generalizare.

Ca disciplina ce aspira sa dobândesca statut stiintific, antropologia politica se impune mai întâi ca un mod de recunoastere a exotismului politic, a diferitelor forme politice. Este un instrument de descoperire si de studiu al diverselor institutii si practici ce asigura guvernarea oamenilor, ca si al sistemelor de gândire si al simbolurilor care stau la baza lor. Antropologia politica apare sub aspectul unei discipline ce studiaza societati arhaice, în care statul nu este clar constituit si societati în care statul exista si prezinta configuratii diverse. Ea analizeaza în mod necesar problema statului, a genezei sale si a primelor sale expresii. Antropologia politica se confrunta si cu problema societatilor segmentare, fara putere politica centralizata, care fac obiectul unei dezbateri vechi si mereu înnoite. Istoricul F.J. Tegaart afirma: “Organizarea politica este un lucru exceptional , caracteristic doar anumitor grupuri... Toate popoarele au fost un timp, sau mai sunt, organizate pe o baza diferita”. Peste treizeci de ani, sociologul american R. MacIver continua sa admita ca “guvernarea tribala difera de toate celelalte forme de guvernare” (The Web of Government). Prin diferenta esentiala sau prin absenta politicului, ambele variante fiind mai mult postulate decât demonstrate, societatile supuse studiului antropologic sunt situate separat. Dihotomii sumare pretind ca exprima aceasta pozitie: societati fara organizare politica/societati cu organizare politica, fara stat/cu stat, fara istorie sau cu istorie repetitiva/cu istorie cumulativa etc. Asemenea antagonisme sunt înselatoare, ele creeaza o bresa fals epistemologica, desi vechea distinctie între societatile primitive si societatile civilizate a marcat antropologia politica în momentul aparitiei sale. Antropologii, întârziind studiul metodic al “sistemelor primitive de organizare politica”, au facut posibile interpretarile negative, cele ale teoreticienilor nefamiliarizati cu disciplina aceasta, care naga existenta unor astfel de sisteme.