Recenzie Trilogia Culturii de Lucian Blaga

„Trilogia culturii”, alături de „Trilogia cunoasterii” (Eonul dogmatic, 1931; Cunoasterea luciferica, 1933; Cenzura transcendenta, 1937) şi „Trilogia valorilor” (Arta si valoare, 1939; Despre gandirea magica; Religie si spirit, Stiinta si creatie 1942), reprezintă harta sistemului filosofic a lui Lucian Blaga. Blaga a fost o personalitate remarcabilă a perioadei interbelice, deoarece s-a afirmat atât ca filosof, cât şi ca poet, dramaturg, publicist şi memorialist. „Trilogia culturii” este formată din „Orizont si stil”, publicat pentru prima data in 1935, „Spaţiul mioritic” (1936) şi „Geneza metaforei şi sensul culturii” (1937). În acest studiu Blaga îşi propune să explice viziunea sa asupra destinului uman şi asupra culturii. Pentru a înţeleg mai bine cele expuse de Blaga în cartea sa cititorului i se impun cunoştinţe peste nivelul mediu asupra operei şi stilului autorului( mă refer aici in deosebi la lirică, domeniu în care, aşa cum este de aşteptat, Blaga nu a ezitat, ba chiar a insistat să abordeze tema care se va transforma în lait motivul tuturor operelor sale).

Prima parte, „Orizont si stil”, are ca tema definirea stilului ca fenomen specific ce caracterizează fiecare cultură. Primul capitol, „Fenomenul stilului şi metodologia” este legată de viziunea sa conform căreia stilul este un fenomen dominant al culturii umane (Blaga, Orizont şi stil, p 1). Omul, ca fiinţă creatoare, nu se poate manifesta decât într-un mediu stilistic, stilul existând în tot ceea ce suntem şi ceea ce ne înconjoară şi suntem integraţi în el fie că ne dăm seama de asta sau nu. Blaga insistă pe ideea că principala condiţie care trebuie îndeplinită în vederea observării, analizării şi apoi descrierii unui fenomen precum e stilul este aceea de distanţare faţă de el. Stilul se poate forma fără voinţa sau fără să ne atragă atenţia. Până şi artiştii nu realizează că opera lor poate fi piatra de temelie a unui stil. Astfel, depistarea stilului propriu este direct legată de măsura în care luăm contact cu alte stiluri diferite.

Stilul poate fi studiat prin două metode: cea fenomenologică si cea morfologică. Morfologia se ocupă cu stabilirea formelor dominante, originare, şi a formelor derivate, secundare. Fenomenologia caută esenţe absolute, abstracte şi inalterabile. Blaga explică însă că atât fenomenologia cât şi morfologia sunt metode descriptive ale unui fenomen, prima fiind pur descriptivă şi a doua având o tentativă de a explica. Pentru a explica fenomenul de stil se va recurge la „procedeele şi construcţiile „psihologiei abisale" sau ale psihologiei incon¬ştientului, pe care o lărgim printr-o disciplină nouă pe care o întemeiem, numind-o „noologie abisală". Noologia abisală se re¬feră la structurile spiritului inconştient (noos, nous) căci alături de un „suflet" inconştient, noi admitem şi existenţa unui„spirit" inconştient.”(p 6-7).

În cel de-al doilea capitol, „Celălalt tărâm”, Blaga urmăreşte definirea inconştientului (sau „celălalt tărâm”). Se caută o îmbinare între cele doua grupări care s-au ocupat cu studiul inconştientului şi anume psihanaliştii şi romanticii. Romanticii au studiat inconştientul din perspectiva globală dar rarefiată a metafizicii, pe când psihanaliştii au pornit de la suprafaţă, formând pe parcurs o analiză amplă asupra conţinutului inconştientului şi a felului în care este structurat. Însă Blaga nu găseşte satisfăcătoare nici una din cele două tehnici: „Viziunea romantică era lipsită de substanţă articulată; psihana¬lizei îi lipseşte perspectiva vastă în adânc. Ambele învăţături sunt trunchiate, parţiale; una e prea anemică, cealaltă sufocată.[ ] Inconştientul, nu e numai un focar metafizic nevăzut[ ]căruia îi revine conducerea vieţii fiziologice şi conştiente, cum în cea mai mare parte îl înţeleg romanticii.”(p 9) Dar nu este nici „un simplu subsol al conştiinţei, un subsol în care ar cădea fără curmare, ca efect al unui sever triaj, elemente de ale conştiinţei.”(p 9), aşa cum îl văd psihanaliştii. În următorul capitol, „Despre personanţă”, Blaga îşi susţine ideea conform căreia nu trebuie anihilată orice tentativă de a privi inconştientul ca o entitate aparte de conştiinţă. Atitudinea pe care autorul o adoptă în ceea ce priveşte inconştientul este dominată de orientarea sa spre metafizică şi de aici spre constructivismul perspectivic al psihologiei şi al noologiei abisale.