Relația cultură-civilizație

Relatia cultura-civilizatie

Cultura şi civilizaţia formează o pereche conceptuală în toate construcţiile teoretice dezvoltate în cadrul filosofiei culturii. Această relaţie constituie chiar una dintre temele majore ale disciplinei noastre. Distincţia a fost utilizată încă din secolul al XIX-lea, dar consacrarea ei se

datorează lui Oswald Spengler (1880-1936), care defineşte civilizaţia ca fiind faza de decădere a

culturi. Într-o viziune organicistă şi ciclică a istoriei, Spengler considera cultura un “organism” care, după geneza sa, parcurge o fază de creştere şi de maturizare, caracterizată prin dezvoltarea plenară a activităţilor spirituale (ştiinţă, artă, religie, credinţe, principii juridice şi morale). După aceste faze urmează faza de decădere, când cultură se “cristalizează” în forme stilistice îngheţate, se ofileşte şi se transformă în civilizaţie, fază în care predomină maşinismul, spiritul mercantil şi pragmatic, viaţa umană se tehnicizează, alte caracteristici fiind ireligiozitatea mediului social, tranzacţionarea valorilor morale, lipsa de ideal spiritual.

Cei mai mulţi teoreticiani au criticat această viziune, în primul rând considerarea culturii şi a civilizaţiei ca două faze succesive în evoluţia unor societăţi, dar n-au abandonat distincţia respectivă. Au privit însă cultura şi civilizaţia ca două componente simultane ale vieţii umane, ca două register diferite prin componente, structură şi funcţii, dar interdependente. Pe această linie se situează aproape toţi gânditorii reprezentativi care au dezvoltat teorii consistente cu privire la cele două concepte (Max Weber, Ernst Cassirer, Fernand Braudel, Arnold Toynbee, Edgar Morin, Paul Ricoeur), cu diferenţe şi nuanţe, în funcţie de perspectivele analitice. În aceaşi categorie se înscriu şi gânditorii români (S. Mehedinţi, Blaga, Vianu) la care vom face referinţe în continuare.

Deşi gândirea contemporană se fereşte de dichotomii foarte severe, totuşi distincţia dintre

cele două componente ale universului uman se dovedeşte utilă şi ne fereşte de confuzii atunci când suntem puşi în situaţia de a judeca anumite evoluţii şi transformări chiar ale lumii actuale. Mircea Mâlita, adept al acestei distincţii, denunţă “costul confuziei” dintre cele două realităţi, luând în discuţie cazul teoriei lui Huntington (la care ne vom referi mai la vale), autor care defineşte civilizaţiile prin elemente culturale, ajungând astfel la “concluzii greşite” cu privire la conflictele specifice ale actualităţii.

“Toate activităţile omului sunt puse în acelaşi coş. Poemele şi lirismul stau la un loc cu

automobiliul şi computerele. Credinţele religioase şi folclorul sunt tratate împreună cu strategia şi politica”.

Politologul american preia această abordare globalizantă şi indistinctă a culturii şi civilizaţiei din tradiţiile antropologiei americane, care s-a constituit prin cercetarea modului de viaţă al triburilor amerindiene şi prin analiza etnologică a culturilor numite “primitive”, din diverse zone ale lumii, societăţi şi culturi ce au organicitate şi structuri integrate. Ele se caracterizează printr-un maxim de structură şi un minim de istorie, cum spunea Levi-Strauss. În aceste societăţi, uneltele, activităţile economice şi practicile magice, sistemele de înrudire în cadrul grupurilor (studiate cu predilecţie de antropologie), credinţele religioase, codurile morale şi sancţiunile juridice, instituţiile politice şimilitare, conduita membrilor comunităţii în caz de război, formele de educaţie şi de expresie artistică, riturile şi ceremoniile sociale, toate sunt solidare, interferente şi amalgamate existenţial.

A proiecta asupra societăţilor moderne această imagine construită prin analiza societăţilor

arhaice şi premoderne, societăţi în care diviziunea muncii, a instituţiilor şi a formelor de expresie

artistică era incipientă, reprezintă o gravă eroare ştiinţifică. În societăţile arhaice avem de a face cu sincretismul valorilor şi al practicilor, în societăţile moderne avem de a face cu autonomia valorilor şi a atitudinilor. Cultura modernă s-a specializat în disocieri, discriminări, departajări, frontier ştiinţifice, artistice, morale, politice etc., pe când cultura actuală, numită adesea postmodernă, tinde să anuleze aceste autonomii şi cultivă cu fervoare amalgamul şi confuzia.

Înţelesul cel mai răspândit al civilizaţiei vizează infrastructura tehnică a vieţii umane şi formele de reglementare a vieţii sociale prin norme, instituţii şi convenţii acceptate. În raport cu valorile culturale, spaţiu al creaţiilor simbolice, “nemateriale”, “ideale”, civilizaţia ar exprima, pentru mulţi teoreticieni, integrarea socială a acestora, funcţionalitatea lor practică, asimilarea valorilor în modul de viaţă, în toate formele de manifestare ale unei societăţi.

Dacă raportăm cultură la credinţe, idei, valori, simboluri şi atitudini, vom raporta civilizaţia la bunuri, tehnici, practici, norme şi instituţii, ca valori obiectivate social, devenite mijloace operaţionale de satisfacere a unor trebuinţe materiale sau ideale. Ca elemente de civilizaţie, bunurile sunt suporturi materiale şi întruchipări concrete ale valorilor culturale, fără a postula neapărat o anterioritate a acestora din urmă. Civilzaţia exprimă astfel finalitatea practică a creaţiilor, efectul lor în câmpul existenţei cotidiene a oamenilor. De unde şi tentaţia unor autori de a identifica civilizaţia cu aspectul material şi tehnologic al culturii, cu instituţiile, cu modul de viaţă al unei comunităţi.