Rolul Dimensiunii Culturale în Constituirea Politicului

Analiza dimensiunii culturale a politicului înseamnă mai îndeaproape investigarea naturii şi dinamicii discursurilor, ideologiilor, ritualurilor, miturilor (înţelese ca forme culturale şi acţiuni simbolice producătoare de sensuri), prin care actorii politici se autoconstituie şi construiesc realitatea socială în situaţii concretei. În acest proiect voi dezvolta, pas cu pas, cadrul conceptual al unei astfel de analize: pornesc de la noţiunea discursului (definindu-l ca mod de vorbire în sensul cel mai general al cuvântului), apoi tratez legăturile sale cu celelalte forme şi practici culturale. În acest punct al lucrării, accentuez doar faptul că ele sunt întotdeauna folosite/ produse de către actori sociali concreţi, implicaţi în contexte spaţio-temporale concrete; şi că dimensiunea culturală a politicului este constituită şi constitutivă în/ prin praxisul social, înainte de toate în/ prin aspectul politic al tuturor acţiunilor umane (cel al poziţionării sociale).

Pentru a descifra rolul dimensiunii culturale în constituirea politicului pornesc de la constatarea conform căreia existenţa fiecărui sistem politic depinde într-o oarecare măsură de capacitatea puterii politice de a exercita control asupra limbii (în sensul restrâns şi larg al cuvântului), căci prin ea - una din mijloacele de construire simbolică a realităţii - puterea poate defini, şi prin aceasta controla realitatea în funcţie de interesele sale.

Sensul şi puterea simbolică sunt strâns legate între ele: puterea fiind interioară sensului, se obţine, se menţine şi se delegitimează prin construirea în anumite sensuri a realităţii, ordinea categorială şi ordinea social-politică sprijinându-se reciproc. Această interdependenţă devine evidentă mai ales în perioade istorice când sensurile vechi, cunoscute ale lucrurilor şi fenomenelor îşi pierd valabilitatea, şi astfel se denaturalizează: devine transparentă natura lor creată, construită, precum şi valabilitatea lor limitată la un anumit context social. În astfel de perioade, numite şi "tranziţii", se încearcă construirea unor noi interpretări ale realităţii, se redefineşte ordinea socială, toate acestea petrecându-se în şi prin lupte culturale intense, miza acestora fiind dobândirea puterii simbolice, aspect atât de necesar al puterii politice.

În socialism, în România, controlul asupra limbii a avut o importanţă specifică din perspectiva partidului comunist unic care tindea spre o putere totală. Deoarece acesta - în numele unei imagini de viitor care treptat n-a mai funcţionat ca un tratat social mobilizator - a construit o realitate "oficială" distinctă ce în ce mai mult de experienţele trăite în, legitimitatea puterii sale se producea permanent în şi prin discursul socialist (care prescria regurile riguroase ale folosirii limbii în reprezentarea "societăţii socialiste multilateral dezvoltate", repeta, fixa cine suntem, ce facem, încotro ne îndreptăm). Această dominare simbolică a modului de gândire, de vorbire şi de comportament a oamenilor venea în sprijinul şi în completarea celorlalte tehnici ale menţinerii puterii (ale celor economice şi celor de forţă).

În acea perioadă, importanţa pe care sfera simbolică a politicului a dobândit-o a fost una din consecinţele naturii statului român socialist. Acesta, în ciuda autoritarismului şi paternalismului său - deoarece nu putea trata ruptura de "societatea cotidiană", şi fiindcă nu reuşea să transforme în practică ideologia dezvoltării socialist/ comuniste - era un stat "slab". Ca atare, avea nevoie de permanenta reaccentuare a definiţiilor oficiale ale realităţii . Ordinea categorială şi în acest caz menţinea ordinea politică, care, la rândul ei, o producea pe prima.

Definiţiile amintite nu se fixau, repetau doar în limbajul politic, ci şi prin alte mijloace, cum ar fi ritualizarea realităţii prezente şi mitologizarea acesteia, precum şi a trecutului. Ceremoniile publice organizate şi controlate "de sus" - care sistematizau şi ordonau timpul şi dădeau semnificaţie colectivă spaţiilor publice - aveau menirea să ordoneze spontaneitatea societăţii, să omogenizeze diversitatea, să alinieze "Poporul" în jurul "Partidului" şi al "Conducătorului". Miturile, la rândul lor (cum ar "mitul agresiunii şi conspiraţiei externe împotriva patriei sfânte"; miturile lui Ceauşescu, care îl reprezentau ca "lider curajos, care ţine piept colosului sovietic", ca "salvator al patriei", care se identifică într-u totul cu poporul său 106 ; mitul luptei pentru unitate şi independenţă naţională ca luptă milenară a poporului român etc.) , naturalizau ordinea social-politică ca una de-la-sine-înţeleasă, reificau, sacralizau eroii acestor mituri - şi astfel garantau legitimitatea acestora.

Toate aspectele amintite, ideologizarea, ritualizarea, mitologizarea - efectuate sub controlul discursului ceauşist - aveau menirea să construiască