Scoala Semiotica

Imagine preview
(7/10)

Acest referat descrie Scoala Semiotica.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 11 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 4 puncte.

Domeniu: Antropologie

Extras din document

1. INTRODUCERE

Ca şi cea mai mare parte a cuvintelor unei limbi, verbul a comunica şi substantivul comunicare sunt ambele polisemantice, altfel spus comportă o pluralitate de semnificaţii. Cei care se ocupă de domeniile comunicaţiei şi comunicării, întâlnesc astfel, de la bun început, o dificultate majoră: aceştia nu au de a face cu o operaţiune bine determinată, ci cu o multitudine de operaţiuni, despre care este greu de spus cu certitudine în ce măsură se aseamănă.

Dicţionarul enciclopedic vol. I” oferă termenului „comunicare” o definiţie deosebit de complexă, acoperind aproape toate domeniile în care acest termen este folosit:

1. Înştiinţare, ştire, veste.

2.(DR) Aducere la cunoştiinţa părţilor dintr-un proces a unor acte de procedură (acţiune, întâmpinare, hotărâre) în vederea exercitării drepturilor şi executării obligaţiilor ce decurg pentru ele din aceste acte, în limita unor termene care curg obişnuit de la data comunicării. Prezentare într-un cerc de specialişti a unei lucrări ştiinţifice.

3. (SOCIOL) „Mod fundamental de interacţiune psiho-socială a persoanelor, realizată în limbaj articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informaţii, a obţinerii stabilităţii sau a unor modificări de comportament individual sau de grup.”

„În sensul cel mai general, se vorbeşte de comunicare de fiecare dată când un sistem, respectiv o sursă influenţează un alt sistem, în speţă un destinatar, prin mijlocirea unor semnale alternative care pot fi transmise prin canalul care le leagă” (Charles E. Osgood, A vocabulary for Talking about Communication).

„Cuvântul comunicare are un sens foarte larg, el cuprinde toate procedeele prin care un spirit poate afecta un alt spirit. Evident, aceasta include nu numai limbajul scris sau vorbit, ci şi muzica, artele vizuale, teatrul, baletul şi, în fapt, toate comportamentele umane. În anumite cazuri, este poate de dorit a lărgi şi mai mult definiţia comunicării pentru a include toate procedeele prin care un mecanism (spre exemplu, echipamentul automat de reperaj al unui avion şi de calcul al traiectoriei acestuia) afectează un alt mecanism (spre exemplu, o rachetă teleghidată în urmărirea acestui avion)” (Shannon şi Weaver).

În societatea contemporană, puţine domenii de studiu sunt atât de stimulatoare şi promiţătoare ca domeniul comunicării. Cele mai diverse discipline concură la studierea transmiterii informaţiilor, a matricelor de procesare a informaţiei, a propagării, distorsionării şi amplificării acesteia. Comunicarea a ajuns să fie considerată “miezul culturii, cunoaşterii şi comportamentului social”. Unul dintre cei mai autorizaţi teoreticieni americani ai comunicării, John Fiske, scria în celebrul său studiu din 1982, Introduction to Communication Studies: “Comunicarea este o dimensiune centrală a vieţii noastre culturale; fără ea, orice tip de cultură moare. În consecinţă, studiul comunicării presupune studiul culturii în care este integrată”.

Când vorbim despre comunicare este important de notat că nu avem de-a face cu un obiect de studiu, ci cu o arie de studiu multi-disciplinară. Acest mod de a privi obiectul de studiu (ca arie multi-disclipinară) sugerează că dificultatea vine (în parte) din faptul că ceea ce spun psihologii şi sociologii despre comunicarea umană şi despre comportamentul uman are prea puţin de-a face cu ceea ce spun specialiştii din alte domenii – spre exemplu, din critica literară. Pentru a clarifica această confuzie, vom pleca de la câteva presupuneri pe care le inventariază John Fiske:

i. domeniul comunicării poate fi abordat şi înţeles, dar este necesară o abordare dinspre mai multe discipline;

ii. orice comunicare include şi implică semne şi coduri. Semnele sunt acte sau fapte (de artă) ce se referă la altceva decât ele însele (construcţii ce semnifică). Codurile sunt sisteme în care semnele sunt organizate şi care determină modul în care pot fi legate între ele semnele;

iii. aceste semne şi coduri sunt făcute să fie la îndemâna celorlalţi. Transmiterea sau receptarea de semne sau coduri, comunicarea, este practica relaţiilor sociale.

O definiţie generală a comunicării are meritul de a surprinde toate aceste presupuneri: Comunicarea este interacţiune umană prin mesaje .

Semnele sunt acte sau fapte de artă care se referă la altceva decât ele însele; prin aceasta, ele sunt structuri care semnifică (adică transmit informaţii despre o realitate). Sistemele în care sunt organizate aceste semne, precum şi modalităţile de corelare dintre semne în cadrul sistemelor sunt codurile. Comunicarea poate fi considerată ca “transmitere de mesaje”, dar şi ca transmitere şi schimb de sensuri, precum şi ca activitate de decupare, distorsionare şi creare de sensuri (înţelesuri). Ca transmitere de mesaje, comunicarea dintre oameni poate fi studiată ca proces, interesândune modul în care emiţătorul (receptorul) codifică (decodifică) mesajul, modul în care emitenţii folosesc mijloacele şi canalele de comunicare, precum şi eficienţa mesajului transmis (evaluată prin intermediul feedback-ului). Dar această abordare a comunicării nu este singura posibilă.

După John Fiske în studiul comunicării există două şcoli: şcoala “proces” şi şcoala semiotică.

i) Şcoala “proces” consideră mesajul drept ceea ce se transmite prin procesul de comunicare. Mesajul este ceea ce s-a transmis de la A la B, ambalat corespunzător şi pregătit pentru a afecta starea sau/şi modul de gândire al receptorului. Această orientare consideră comunicarea drept transmisie de mesaje. Este preocupată de modul în care emiţătorul şi receptorul codifică şi decodifică, de felul în care transmiţătorii folosesc canalele şi media. Se interesează de aspecte cum ar fi eficienţa şi acurateţea. Consideră comunicarea ca pe un proces ce afectează comportamentul sau modul de gândire (starea intelectuală) a altcuiva. Când efectul altul decât cel urmărit sau este mai mic decât cel scontat, această şcoală vorbeşte despre eşec în comunicare; ea urmăreşte să stabilească etapele procesului pentru a depista unde a apărut eşecul. Cei mai importanţi reprezentanţi ai acestei orientări vin din Statele Unite; ei propun modele de analiză a comunicării care sunt instructive din perspectiva conştientizării treptate, în teoria comunicării, a încărcăturii culturale (Cultural Loading) a oricărui act comunicaţional: Lasswell (1948), Shannon şi Weaver (1949), Newcomb (1953), Gerbner (1956), Westley şi MacLean (1957), Jakobson (1960).

ii) Şcoala semiotică abordează comunicarea ca producere şi schimb de înţelesuri (semnificaţii). Ea este preocupată de modul în care mesajele (sau textul) interacţionează cu oamenii pentru a produce înţelesuri (semnificaţii), ceea ce înseamnă că este preocupată de rolul textului în cultura noastră. Foloseşte termeni cum este cel de semnificaţie şi nu consideră neapărat neînţelegerea ca semn evident al eşecului în comunicare.

Fisiere in arhiva (1):

  • Scoala Semiotica.doc