Arhitectura spațiului interior - Sfânta Sofia din Istanbul

În cadrul primei excursii de studiu din anul I al facultății de arhitectură am avut ocazia să vizităm Orientul apropiat, urmărind un traseu care își propunea să ne conducă prin lumea plină de contraste, de tot felul de atracții îmbietoare din Istanbul, prin ruinele orașului antic Pergam, grandioase și copleșitoare, trecând apoi prin cascadele pietrificate de la Pamukkale și întrocându-ne prin Iznik înapoi în Istanbul și apoi în locul nostru de origine.

Pe parcursul acestui traseu am vizitat numeroase obiective turistice, precum și alte orașe - enumerarea de mai sus accentuând doar locurile care m-au impresionat în mod special și care încă mi-au rămas vii în memorie dupa trei ani - dar în special monumente de cult sau ruine antice, fiecare cu propriul său farmec.

Imediat ce am decis să iau parte la această excursie s-a făcut simțită prezența unei curiozități aproape vitale cu privire la orașul acela mistic, descris cu atâta elocvență într-un roman pe care-l citisem în liceu. Este vorba despre ”Mă numesc Roșu” al lui Orhan Pamuk, distins cu Premiul Nobel pentru Literatură în anul 2006, o carte care vorbește despre un Istanbul de la sfârșitul epocii otomane, înfățișat într-un mod admirabil de către autor în anumite pasaje descriptive: ”Câteodată [ ] străzile înguste și dătătoare de fiori se înveștmântă într-o lumină miraculoasă, răspândită parcă de zăpadă, și am impresia că zăresc în întuneric, printre ruine și copaci, umbrele acelea care-i împrumutau Istanbulului o proastă faimă, cu sute de ani în urmă. Alteori, din case răzbate zvonul nefericiților: fie că tușesc pe rupte, fie că sforăie, fie că plâng și țipă în somn, fie că la mijloc se află doi soți care încearcă să se strângă de gât unul pe altul, în vreme ce copiii plâng lângă ei.” Doream să aflu cum se va înfățișa cu adevărat acest oraș mozaicat, nu numai prin imaginea străzilor și a oamenilor ce îl locuiesc, dar mai ales, prin intermediul celui mai important edificiu construit aici vreodata – Biserica Sfânta Sofia, emblema vechiului Constantinopol și actualului Istanbul.

Biserica Sfintei Înțelepciuni, așa cum i se mai spune, a fost construită de împăratul Iustinian în anul 537 și a fost pe rând cea mai importantă biserică a Imperiului Bizantin, apoi moschee, mândria Imperiului Otoman, iar în 1935 a fost transformată în muzeu. Orice formă a îmbrăcat de-a lungul istoriei, a rămas una din cele mai impresionante construcții existente în întreaga lume.

Situată într-un Istanbul împânzit în momentul actual de bazaruri și pisici maidaneze, Hagia Sofia se înalță impunătoare și solemnă cu cele patru minarete ce îi mărginesc colțurile și cu marea sa cupolă, care la temelie are alternativ pietre albe și roz, fiind apoi înconjurată de ferestre împodobite cu motive arhitecturale. Cum o privești din exterior, ea îți formează anumite așteptări cu privire la spațiul interior, parcă ademenindu-te să îl trăiești tu însuți, făcând abstracție de toate materialele informative pe care le-ai absorbit până la confruntarea cu acest edificiu. În ceea ce privește construcția actuală, ea a suferit numeroase modificări și restaurări, însă primii arhitecți ai bisericii sunt Isidor de Milet si Anthemiu de Tralles, care îndeplineau și funcția de profesori de geometrie la Universitatea din Constantinopol. Acesta este unul dintre cele mai bune exemple ale arhitecturii bizantine, abundând în mozaicuri, coloane de marmura și vestminte. În pofida tuturor greutăților prin care a trecut clădirea, Biserica Sfânta Sofia a funcționat pe post de biserică pâna în 1453, când sultanul Mohammed al II-lea - Cuceritorul – văzând-o pentru prima oară, a rămas uimit de frumusețea Bisericii Sfânta Sofia, hotărând transformarea bisericii în moschee imperială. Cuceritorul a tratat cu respect Sfânta Sofia - se spune că înainte de a intra pentru prima oara în biserică, Mohammed și-a turnat o mână de țărână pe cap, în semn de umilință. Înăuntru, a contemplat măreția bisericii și, văzând cum un soldat spărgea pardoseala de marmură, l-a lovit cu sabia.