Cămașa Femeiască Tradițională Lăpușeană

Ca element de stabilitate a genezei costumului popular românesc, cămaşa este luată totdeauna în discuţie de către cercetători, fără ca elementele cu care contribuie ea să fie totuşi exclusive, aceasta deoarece în lumea satului românesc se folosesc încă toate tipurile de cămăşi, atât bărbătească cât şi femeiască de la cele mai arhaice. Piesa purtată de daci, reprezentată pe Monumentul de la Adamclisi şi pe Columna lui Traian nu se mai întâlneşte pe alte monumente dacice, pentru că acest tip de cămaşă se află şi astăzi în uz numai la români sau la populaţiile care au împrumutat-o de la ei. În portul românesc se poate depista o piesă de tradiţie pre-sau iliro-tracă în cămaşa femeiască numită de etnografi ,,cu brezărău”, adică cu pânza încreţită la gât cu ajutorul unei aţe, care este considerată cel mai vechi tip de cămaşă femeiască.

Ţara noastră a adoptat îmbrăcămintea poporului traco-dac, care a fost moştenită de noi. Aşa se face că principala piesă din portul popular tradiţional al româncelor, ca şi al românilor, este cămaşa, atestată pe numeroase monumente ale Antichităţii, între care cel de la Adamclisi şi Columna lui Traian mai importante, alături de care mai pot fi amintite numeroase stele funerare figurând personaje din Dacia, dar şi din Tracia şi Iliria.

,,De certă provenienţă preistorică este şi tipul de cămaşă bărbătească cu ,,fustanelă”, căreia i se mai spune de către etnografi ,,cămaşa românească”. Fie că este realizată din mai multe foi cu ,,clini care se intercalează din mijlocul pieptului şi al spatelui”, fie că aceşti clini se intercalează de sub mânecă, să dea lărgime pentru trunchi, sau este realizată din foi drepte, elementele care aduc nota suplimentară, a specificului zonei, sunt: felul mânecii, al gulerului, dispoziţia câmpilor ornamentali.” Se presupune că ,,fustanela” a dispărut şi datorită faptului de croială al pantalonului, care fiind strâns pe şold şi cu puţin mai scurt decât talia, trebuia protejat pe deasupra.

Cămaşa este continuatoarea celor mai vechi forme de costum pentru protejarea corpului. Cămaşa a fost socotită totdeauna ca cea mai importantă piesă a costumului. ,,Cămaşa, simbol al protecţiei este considerată o a doua ,,piele a omului”. Ca piesă intimă legată de trup e un substitut al persoanei ce o poartă, de unde prezenţa ei în farmece şi alte acte de magie albă sau neagră. Sunt valorificate simbolic materialul din care e făcută cămaşa, culoarea, ornamentele, forma ei.”

Cămaşa românească este o piesă de port confecţionată din pânză (de cânepă, in, bumbac sau borangic), purtată direct pe piele, a cărei lungime şi ornamentaţie au fost variabile în timp şi în spaţiu. La 1600 un tânăr căzut în captivitate scrie în limba română părinţilor săi: ,,sîmtu nomai cu cămeşa”.

Cămaşa este considerată cea mai importantă şi caracteristică piesă a portului în structura costumului popular românesc din mai multe motive: această piesă păstrează în multe zone etnografice chiar şi azi elemente de veche tradiţie, prezintă pe întinsul zonelor etnografice o deosebită unitate de structură, concentrează cele mai multe elemente artistice, marchează pregnant, în special prin decorul său, diferenţa de vârstă, ocazii, stare socială, determină compoziţia ornamentală a costumului, restul pieselor asociindu-se cu cămaşa, cu care trebuie în mod imperios să se acorde ca epocă, vârstă, ornamentică, cromatică. Chiar dacă prezintă o mare varietate ornamentală, zonală, respectă principii de ordonare a acestora, general valabile.

,,Din punct de vedere lingvistic, românii au moştenit atât termenul latin ie, derivând din latinescul tunicae lineae (tunică subţire purtată de piele), pentru cămaşa femeiască, cât şi un termen împrumutat de romani din fondul celtic (galic), anume camisia, atestat pentru prima oară în limba latină în secolul al IV-lea, din care provine românescul cămaşă, denumind deci o piesă purtată în zonele mai reci ale Europei.”

În timp ce cămaşa este un termen generic al piesei de îmbrăcăminte ca atare, ie se aplică numai cămăşii femeieşti. În cel mai vechi strat terminologic se înregistreză şi denumirea cămeşoi, folosită pentru a desemna cămaşa purtată în toate zilele, atât de femei, cât şi de bărbaţi, în anumite zone, referindu-se la aşa zisă cămaşă dreaptă sau cămaşă bătrânească, a cărei croială de factură arhaică precede pe scară istorică pe cea a aşa zisei cămăşi încreţită la gât, considerată a fi tipul cel mai vechi în România.