Geneza și evoluția ilustrației manuale

Ornament. Ilustraţie. Privire generală

Ornamentul: element decorativ secundar, realizat cu tehnici diferite, destinat să înfrumuseţeze, întregească şi reliefeze compoziţia principală; ornamentul poate fi aplicat unei cărţi, unui manuscris dar şi unei creaţii tipografice de sinestătătoare: hartă, stampă, afiş, timbru, carte poştală ilustrată.

Ornamentul cuprinde:

- Frontispiciul: foaie de titlu a unei cărţi; ilustraţie care precede pagina de titlu, reprezentînd portretul autorului sau o scenă semnificativă, inspirată din conţinutul cărţii, compoziţie ornamentală plasată în spaţiul superior al paginilor, cel mai des la începutul cărţii, unui capitol sau a unei părţi

- Chenarul: ornament care încadrează un text sau o ilustraţie, executat din linii sau elemente decorative

- Letrina: iniţială simplă sau ornată

- Vinieta: mic motiv ornamental, compus, în general, din elemente florale stilizate sau împletituri.

Ilustraţia

Ilustraţia: figură, imagine sau orice altă reprezentare grafică existentă în interiorul unei cărţi sau unei publicaţii periodice, plasată în text sau în afara acestuia şi realizată în diverse procedee: pictură, desen, gravură, litografie.

Ilustraţia este folosită din antichitate, la babilonieni şi egipteni, la greci şi la romani, avînd, în general, un caracter didactic, suplimentînd textul. Epoca de glorie a ilustraţiei începe odată cu manuscrisele evului mediu. Iniţial în atelierele mănăstireşti, apoi în cele laice, călugări sau artişti izolaţi aflaţi în serviciul suveranilor, principilor şi marilor colecţionari completau spaţiile rezervate de copişti cu imagini şi ornamente strălucitoare. Decorul esenţial era constituit din litere ornate- caracteristică dominantă a manuscriselor irlandeze, anglo-saxone, merovingiene, carolingiene, la care se adăugau frontispicii, chenare şi compoziţii figurative, reduse la dimensiunile unei viniete, alăturată iniţialei sau ocupînd întreaga pagină. Arta ilustraţiei s-a dezvoltat cu precădere în Bizanţ, de unde a trecut în Apusul Europei, evoluînd ulterior pe caracteristici naţionale. De aceea, manuscrisele purtînd amprenta epocii carolingieine (secolele VIII-IX d. Chr) sunt puternic influenţate de arta Bizanţului. Arta ornamentală merovingiană, care s-a răspîndit în Occident în secolul al VIII d. Chr. se caracterizează prin iniţiale ornate cu păsări şi peşti, colorate în roşu, galben şi verde. Manuscrisele insulare au iniţiale şi ancadramente formate din benzi împletite, capete de dragoni şi alte animale. Culori predominante: galben şi violet.

Manuscrise Celebre ale epocii

1. Evangheliarul irlandez de la sfîrşitul secolului VIII şi în ceputul secolului IX, cunoscut sub numele de The Book of Kells

2. Codex argentus, fragment din Biblia gotică a lui Wulfila (secolul IV d. Chr), transcris în Italia în secolul al VI-lea

3. Codex aureus, scris cu litere de aur la porunca împăratului Carol cel Mare (742-814), jumătate din el aflat în România, la Biblioteca Batthyaneum de la Alba Iulia, cealaltă jumătate este la Vatican, iar legătura la British Museum. Manuscrisul a fost realizat la mănăstirea din Lorsch, Germania.

Manuscrisele bizantine se caracterizează prin personaje transsubstanţializate, cu chipuri severe şi atitudini statuare, în costume somptuoase, clădiri monumentale, ornamente alcătuite din arcade, coloane,plante şi animale, culori de aur şi purpură.

La sfîrşitul secolului al XII-lea şi începutul sec XIII, odată cu mărirea influenţei stilului gotic, în decorul manuscriselor au apărut ancadramente de vrejuri, care reproduceau ornamentele arhitecturii gotice, iniţiale prelungite prin spirale şi ramuri dantelate acoperind întreaga bordură, personaje alungite, pictate pe fond de aur. Cu timpul, personajul ajunge să contracareze modelul vegetal şi peisajul. În secolul al XVI-lea, principiile estetice ale Renaşterii (omul-personaj central; reîntoarcerea la valorile antichităţii) s-au impus şi în acest domeniu.

În spaţiul românesc a existat o puternică tradiţie a decorării manuscriselor, dezvoltată pe lîngă centrele mănăstireşti. Cel mai vechi manuscris cu ilustraţii este Tetraevanghelul slavo-grec, caligrafiat şi pictat la Mănăstirea Neamţ în 1429, de Gavril Uric, întemeietorul şcolii moldoveneşti de ilustratori şi caligrafi.