Impresionismul

Victor Ieronim Stoichiţă, Vezi?; Despre privire în pictura impresionistă, Traducere de Mona Antohi, Ruxandra Demetrescu şi Gina Vieru, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, 110 pagini.

Lucrarea lui Victor Ieronim Stoichiţă, intitulată foarte sugestiv Vezi? Despre privire în pictura impresionistă nu este o carte adresată orbilor sau celor cu deficienţe optice, ci un ghid de doar 110 pagini, dar extraordinar de substanţial, necesar pentru înţelegerea picturii adresat oricărui iubitor de gen. Ea este structurată pe trei capitole (eseuri), primul preluând titlul cărţii (Vezi?), cel de-al doilea intitulat Caillbotte şi intriga vizuală, iar ultimul Vaporizare şi/sau centralizare. Despre (auto)portretele lui Manet şi Degas. Dar înainte de a trece la prezentarea acestei lucrări, trebuie să amintim câteva lucruri despre ceea ce înseamnă Impresionism.

Denumirea de Impresionism

Denumirea acestui curent artistic vine de la o pânză de Claude Monet, intitulată “Impression. Soleil levant”, adică “Impresie. Răsărit de soare”, expusă în 1874. Epitetul implică ceva brusc şi trecător, legat de o operă de artă, care trebuie să exprime o emoţie durabilă, prinsă pentru eternitate. În general, se consideră că principala trăsătură a impresionismului este revolta împotriva artei academice, care i-a determinat pe pictori să iasă din spaţiul închis al atelierului şi să îşi plaseze şevaletul în mijocul naturii.

Criticii au calificat în derâdere întreaga mişcare de impresionism şi au denunţat-o sub acest nume opiniei publice.

Focillon considera o “întinerire a picturii”, în ceea ce priveşte atitudinea artistului în fata vieţii, a obiectelor ce îl inspiră şi a execuţiei.

Impresionismul este un curent artistic care îşi are originile în Franţa, unde un grup de pictori resping temele oficiale (istorice, anecdotice, mitologice), adoptând o viziune originală asupra lumii sensibile şi o tehnică nouă ce constă în transpunerea pe suport a senzaţiilor vizuale fugitive pe care le au în faţa motivului. O fac cu ajutorul divizării tuşei în culorile componente ale spectrului. Din acest moment, pictând în aer liber fără clarobscur şi fără contururi, imaginea topindu-se în atmosfera, în timp ce chiar umbrele sunt redate prin culoare, artiştii respectivi aplică o lovitură de graţie artei academice oficiale.

Deci, între 1860-1865 are loc trecerea de la Realism la Impresionism. Artiştii care vor urma grupării impresioniste se găsesc in jurul Salonului Refuzaţilor, din cauza inovaţiilor artistice care nu corespundeau principiilor eterne ale artei.

Importanţa luminii pentru impresionişti

Sentimentul cu care aceşti inovatori privesc natura e un sentiment liric, de admiraţie entuziastă în faţa aspectelor ei, determinate în mare parte de acţiunea luminii. Lumina este agentul principal care dă viaţă, însufleţeşte şi modifică personajele mereu, deşi elementele componente rămân aceleaşi. Când e prezentă, natura este colorată, veselă, vibrează, iar când e absentă, totul e mohorât, trist, nuanţele tinzând spre cenuşiu.

O temă din natură nu e ceva invariabil, nu rămâne mereu aşa cum a fost văzută de un artist într-un anumit moment, cum credeau peisagiştii secolelor trecute. Natura e în continuă schimbare, iar această schimbare depinde în primul rând de lumină, care la rândul ei variază cu anotimpul, cu ora zilei, cu condiţiile atmosferice.

Principiile esenţiale ale Impresionismului

Domeniul din care se aleg subiectele se lărgeşte aproape infinit. Orice are drept să servească drept punct de plecare pentru o operă de artă, cu condiţia ca tratarea si execuţia să fie sincere şi ireproşabile. Artiştii nu vor mai privi la însuşirile fizice, concrete şi permanente, ci mai degrabă la aparenţa realităţii.