Istoria Coafurilor Rococo

Introducere

În prima jumătate a sec. al XVII-lea evoluţia costumului francez este marcată de ascensiunea socială a burgheziei, cunoscînd apogeul în timpul lui Ludovic al XV-lea (1715-1723). Stilul graţios şi intim din perioada Regenţei a înlocuit stilul pompos al Barocului, dar a reţinut predilicţia acestuia prin simetrie. Avînd dorinţa de a se acunde şi evita viaţa reală aristocraţia se distreză, petrecîndu-şi zilele şi nopţile în sărbători nenumărate şi în baluri de excepţii. Eticheta dură s-a schimbat cu o atmosferă uşoară şi jucăuşă. Rococo devine un stil decorativ.

Costumul bărbaţilor devine simplu, elegant, mai femenizat. Jacheta este bine pensată în talie, foarte evazată, închisă în nasturi numai în talie. Sub jachetă se purta o vestă strînsă pe corp, ambele fiind decorate cu broderie. Pantalonii erau scurţi, pînă la genunchi şi strîmţi. Se practica machiajul şi la bărbaţi, pentru a masca ridurile, se purtau panglici la gît tot în acelaşi scop.Începe să se poarte pardesiul, de forma redingotei, inspirat din cel englezesc şi pălăria tricorn.

Femeile au tot costumul încorsetat, foarte strîns în talie, însă fusta foarte amplă, susţinută de paneuri (ochelete de lemn, balene şi mai tîrziu din sîrmă) de obicei purtîndu-se două sîrme suprapuse. În interior se purtau veşminte mai comode, fără corset, rochii lungi în formă de clopot, cu cute la spate ce porneau de la gît „rochia Watteau”.

Însă, cel mai reprezentativ rol al acestei periode o au coafurile sofisticate a femeilor cît şi desigur nelipsitele peruci din garderoba unui aristocrat. Coafuri uşoare, pudrate, decolteuri şi talie de viespe şi crinoline au accentuat conduita feciorelnică a delicatei forme femenine. Cavalerul galant purta, de asemenea, o perucă pudrată, cu fundă. Tranzacţia perucii de la un simbol la statului spre un atribut al frumuseţii, accesibil acum şi clasei mijlocii, arată influenţa crescîndă a acestei clase sociale.

Coafuri pudrate, distincte, încadrau discret faţa, ceea ce dădea un mare efect expresiei faciale a emoţiilor. Cu 20 de ani înainte de Revoluţia franceză din 1789 a avut loc o schimbare fundamentală: de acum coafurile înalte, înfrumuseţate cu pietre preţioase şi pene arată diferite scene şi tablouri care efectiv erau realizate în detaliu.

În timp ce monarhia făcea în Franţa un faliment naţional din cauza datoriilor cauzate de război şi din cauza cheltuielilor de la curte, Anglia începea să exercite o anume influenţă în modă. Cavalerul era înlocuit de gentlemen, care îşi purta părul nepudrat, lăsat lung în spate şi un costum închis similar cu redingota. Suporterii iluminismului şi ai cugetării iluminismului şi ai cugetării libere au ales această modă burgheză ca pe un simbol al atitudinii lor critice.

1. Coafura mai puţin pudrată.

După moartea lui Ludovic al XV-lea, stilul încremenit, ţeapăn şi relativ înalt Fontanges, cu buclele şi cîrlionţii lui, a fost urmat de o foarte simplă coafură care se curba după contururile capului. Părul era pieptănat dinspre frunte spre spate şi prins într-un coc. Accentul era pus în spatele capului. Cocul era încercuit de panglici sau de o şuviţă. Perle ori bijuterii nu mai puteau fi văzute în coafurile femeilor.

La curte, dorinţa de mai multă intimitate şi simplitate şi-au găsit expresia în mult prea îndrăgitele jocuri pastorale, în care dame şi cavaleri de la curte se îmbrăcau în ciobani şi ciobăniţe. Preferinţa pentru idile rustice poate fi văzută şi în coafurile simple care au apărut, modelate după aranjamentele şuviţelor fetelor şi tinerilor de la ţară. Dar şi crinolina şi-a cîştigat popularitatea în acelaşi timp. Chickhen baschets („coşuri de pui”) purtate în 1720 puteau avea un diametru de peste doi metri.

Coafura simplă purtată în Anglia poate fi datorată cumpătării regelui George I, care a ajuns pe tron în 1714.

Cînd Ludovic al XV-lea a ajuns pe tron în Fanţa, în 1723, eticheta şi hainele cîştigaseră o anume rigiditate, dar coafurile încă rămăsese simple.

Prin 1730, părul femeilor a devenit mai scurt, fiind aranjat într-o masă de bucle mici. Acest cap de bucle era numit, frivol ( cap de oaie ).

Pentru ocazii ceremoniale şi festive, femeile de la curte îşi înfrumuseţau coafura cu cîteva lungi codiţe de păr, purtate pe gît, în spate. O mică acoperitoare albă împodobea uneori capul, cu panglici de dantelă căzînd pe spate. Ace de păr decorate cu fluturi artificiali sau cu pietre geme se armonizau cu costumul, care era întotdeauna împodobit cu dantele şi volănaşe. Din panglici colorate erau făcute mici conuri (cornettes) şi morişti (moulinets) şi aranjate în păr: părul ce cădea pierdut pe frunte trebuia să fie buclat cu grijă în fiecare dimineaţă cu fierul. Restul părului era buclat folosindu-se hîrtii de buclat.

Make-up-urile alb şi roşu folosite pentru faţă contrastau între ele; venele erau adesea subliniate cu albastru, pentru a face ca pielea să arate mai delicată. Singurelele femei care se găteau într-un mod mai natural erau cele cu reputaţie proastă. Din Parisul anului 1730, Lady Montague vorbea despre „ feţele colorate „ ale femeilor de la curtea Franţei al căror păr buclat pudrat seamănă cu un norişor alb. Se folosea această pudră albă care dădea o anume graţie delicată coafurilor Rococo, uşor buclate, şi care şterge graniţa dintre bătrîn şi tînăr. Aceste coafuri delicate, purtate aproape de cap, au fost pînă acum neglijate în cea mai mare parte a literaturii modei. Atenţia a fost, injust, îndreptată mai ales asupra coafurilor exagerat de înalte şi a celor elaborate din a doua jumătate a secolului.

Pe la 1737, coafurile uşoare au lăsat locul unora mai riguroase. Părul era pieptănat sobru spre spate peste creştetul capului sau forma cîteva rotocoale care încadrau faţa într-un stil regulat şi îngust. Un pompon asimetric, bogat ornat cu diamante sau pene, era adesea purtat peste frunte. O salbă îngustă sau o catifea cu bijuterii marca o linie definită între cap şi trup. Rîndurile aliniate de bucle făceau adesea ca părul femeilor să arate ca perucile bărbaţilor, mai ales cînd nu existau bucle care să cadă pe spate.

Pe la mijlocul secolului femeile preferau să-şi strîngă părul într-o şuviţă groasă la spate, pe care o purtau prinsă în ace.

Pe vremea Războiului de Şapte Ani (1756-1763) coafurile erau foarte mult influenţate de Madame Pompadour, metresa favorită a lui Ludovic al XV-lea, şi, încă o dată, ele au devenit mai pierdute şi mult mai modeste. Părul era dus pe spate frumos de pe frunte şi frecvent împodobit cu ornamente fragile din mici flori artificiale. Coafezul ei, Dagé, avea un salariu anual de un sfert de milion de franci francezi pentru delicatele sale creaţii.