Istoria Machiajului

Egiptul antic, 4000 î.e.n.: prima menţiune referitoare la produsele cosmetice. Femeile cu o anumită poziţie socială aplicau pe faţă o cremă verde, din minereu de cupru, pentru a-şi defini trăsăturile. Foloseau uleiuri parfumate şi îşi pictau sprîncenele cu o cremă obţinută din seu de oaie şi plumb. Se pare că foloseau parfumul pentru a acoperi mirosul machiajului facial.

Vechii egipteni foloseau produse cosmetice pe bază de mercur. Ingredientele cosmeticelor moderne sunt, încă, o surpriză pentru cei care le folosesc: spre exemplu, rujul conţine o substanţă gelatinoasă obţinută din solzi de peşte. Aceasta, denumită "esenţă de perlă", se obţine de la hering, fiind unul dintre multele produse derivate obţinute din peşti.

Culoarea roşie a rujului este, de fapt, dată de carmin, rezultat din zdrobirea carapacelor unor anumite insecte. Produse cosmetice de uz extern folosite la modificarea sau îmbunătăţirea înfăţişării pielii, părului, unghiilor, buzelor şi a ochilor. Vopseaua de corp, utilizată ca ornament sau în cazul procesiunilor religioase, era des folosită de către popoarele primitive. Uleiul, balsamul, pudra şi vopseaua de păr erau folosite şi ele. Multe dintre aceste produse îşi au originea în Asia, dar sunt consemnate pentru prima oară în Egipt.

Mormintele antice conţineau vase cu produse cosmetice (vase kohl) şi aplicatoare (linguri cosmetice). Egiptenii foloseau kohlul pentru înnegrirea ochilor; pe faţă îşi dădeau cu vopsea de plante, iar unghiile erau vopsite cu henna.

Orient, 1500 î.e.n.: în China şi Japonia, făina de orez dădea culoare albă feţei. Genele şi sprîncenele erau smulse, dinţii erau vopsiţi în negru sau auriu, iar henna colora faţa şi părul. Cu alte cuvinte, adolescenţii de atunci arătau exact ca cei din ziua de azi.

Grecia, 1000 î.e.n.: dacă făceai parte din clasa superioară, probabil că purtai perucă, pentru a ascunde faptul că nu prea foloseai baia. Lucru valabil, de altfel, atît pentru femei, cît şi pentru bărbaţi. Şi aici era la modă vopsirea feţei cu cretă albă sau făină de plumb (cu toate acestea, nu există menţiuni privind eventuale intoxicări cu plumb).

Dacă doamnele voiau ceva mai multă culoare, alegeau cleiul de ocru şi crema de fier pe post de ruj. Îşi vopseau palmele cu henna roşie, pentru a părea mai tinere. Aceste practici coincid, deloc surprinzător, cu descoperirea şi perfectarea săpunului. Foloseau creioane din cărbune şi batoane de vopsea roşie.

Roma, 100 e.n.: Platus scria: „O femeie fără culoare este ca mîncarea fără sare”. Deşi o civilizaţie înaintată, romanii îşi dădeau cu unt pe obraji şi îşi făceau unghiile cu sînge de oaie şi le lustruiau cu seu de le la acelaşi animal. Contribuţia lor specială a fost moda băilor în nămol, suplimentat cu excremente de crocodil, cu efecte neştiute încă. Bărbaţii se vopseau blond, pentru a părea mai tineri. Vopselele de păr erau însă atît de caustice, încît duceau la chelire completă.

Şi romanii aveau sclavi speciali pentru aplicarea machiajelor. Produsele de frumuseţe au atins apogeul în perioada Imperiului Roman – cărbunele pentru faţă şi fondul de ten denumit "fucus" – cînd doamnele deja aveau sclavi special pregătiţi pentru aplicarea diverselor machiaje.

Evul Mediu: Multe dintre cosmeticele amintite mai sus au trecut şi de perioada medievală, cruciaţii aducînd din Orient uleiuri şi parfumuri. În timpul Renaşterii, cosmeticele pe bază de plumb erau folosite în mod exagerat.

Secolul XIV: cosmeticele erau văzute ca un adevărat pericol pentru sănătate, fiind considerate vinovate pentru blocarea circulaţiei sangvine. În Anglia elisabethană, părul roşu era la modă. Femeile cu poziţie socială înaltă îşi dădeau cu albuş de ou pe faţă, în timpul zilei, iar noaptea dormeau cu cotlete de viţel pe ochi, pentru a întineri tenul. Un dramaturg al epocii chiar a scris: „O femeie frumoasă este ca o… delicatesă”.

Secolele XV-XVI: în Europa, cosmeticele erau folosite numai de către aristocraţi. Italia şi Franţa au devenit centrele industriei cosmetice. Franţa a perfecţionat arta parfumeriei, dar a condus şi la crearea unei arme mortale: dacă înlocuiai plumbul cu arsenic în pudra de faţă, cel care o folosea murea în scurt timp.

Secolele XVII-XVIII: cosmeticele sunt folosite pe scară largă, excepţie făcînd doar clasa foarte săracă, fardul şi rujul roşu erau folosite ca simbol al tinereţii, averii şi bunăstării. Cărţile şi reţetele privind prepararea şi aplicarea cosmeticelor erau la mare căutare. Acesta este momentul cînd apar cosmeticienii profesionişti, iar reţetele luxoase de cosmetică includeau şi băi în vin sau lapte. După ce a cunoscut un avînt extraordinar în anul 1760, folosirea produselor de frumuseţe a încetat brusc în perioada Revoluţiei Franceze.

Secolul XIX: din nou, Franţa. Acolo se dezvoltă procesele chimice de înlocuire a aromelor obţinute prin metode naturale cu. produse de frumuseţe bazate pe cercetarea ştiinţifică. Oxidul de zinc începe a fi folosit în pudra facială, înlociund în mare parte mortalele mixturi de plumb şi cupru, utilizate anterior.