Personajul Estet sau Vocea Auctoriala in Patul lui Procust

Imagine preview
(8/10)

Acest referat descrie Personajul Estet sau Vocea Auctoriala in Patul lui Procust.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 5 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 3 puncte.

Domeniu: Arta

Extras din document

Asemenea majorităţii scriitorilor români importanţi din perioada interbelică, Camil Petrescu s-a înscris în destinul unei intregi literaturi pe care a onorat-o prin prestanţa intelectuală şi caracterul inovator al operelor sale. A fost ceea ce se cheamă o personalitate deosebită care i-a cucerit pe mulţi dintre contemporanii săi, dar a atras şi destule adversităţi.

A scrie despre Camil Petrescu înseamnă a te lăsa fascinat de "jocul ideilor", a medita asupra dezechilibrului dintre aspiraţia pentru absolut şi promiscuitatea vieţii cotidiene şi nu în ultimul rând, de a scoate în relief structura romanelor sale, a căror trăsătură esenţială este autenticitatea sau - de ce nu? - a gândi la teatrul de idei ilustrat de către dramaturgia camilpetresciană şi corespondenţele sale cu piesele lui Ibsen sau Cehov, care ne oferă, iată, alte atâtea subiecte fertile, demne de a fi dezvoltate. Lucru improbabil în cadrul unor simple note, ce nu se doresc în nici un caz foarte docte şi nici foarte personalizate.

Se spune că Durennmatt, după ce a avut ocazia să citească în traducere "Actul veneţian" al lui Camil Petrescu, ar fi afirmat literalmente precum că autorul acelei lucrări este unul dintre cei mai mari dramaturgi ai lumii. Poate ai timpului său. Ceva pe aproape.

În ceea ce priveşte romanul "Patul lui Procust" pe care autorul său l-a calificat drept un "dosar de existenţe", în fapt o naraţiune densă, stratificată, definibilă cu acelaşi succes drept un "dosar de mărturii subiective" rămâne probabil oglinda epică cea mai fidelă a esteticii lui Camil Petrescu, prin structură, personaje şi tehnică narativă.

Din punct de vedere compoziţional, textul e structurat pe două planuri –corpul propriu-zis şi notele de subsol – iar din punct de vedere structural, opera e alcătuită dintrei texte: textul T; textul Fred Vasilescu şi textul autorului (dovedind trăsătura fundamentală a romanului şi anume autenticitatea.

În ceea ce priveşte personajele, acestea exprimă adesea concepția și opiniile lui Camil Petrescu, cel mai elocvent exemplu fiind reprezentat de scriitorul/autor, a cărui partitură are un rol covârşitor în economia romanului.

Ceea ce asigură omogenitate cărţii este naraţiunea la persoana I şi timpul subiectiv, care aduce în prezent gânduri, îndoieli, fapte trecute, totul fiind subordonat memoriei involuntare; romanul înseamnă, așadar, experiență interioară: „Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc eu, ... din mine însumi nu pot ieși (...), eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi“.

Camil Petrescu preferă stilul anticalofil, adică exprimarea concisă şi exactă a ideilor, “trăirilor, concepţiilor, ca într-un proces verbal”. “Arta n-are de-a face cu ortografia … Scrisul corect e pîinea profesorilor de limba română. Nu e obligatoriu decât pentru cei care nu sunt scriitori. Marii creatori sînt mai abundenţi în greşeli de ortografie decât bancherii. Eminescu a scris mai puţin ortografic decâtoricare dintre poeţii care l-au urmat şi l-au imitat…E îndreptat, cînd e tipărit, de editorii luicritici. Ortografia o poate cunoaşte orice elev premiat în clasa cincea de liceu. […] Stilul frumos e opus artei… e ca dicţiunea în teatru, ca scrisul caligrafic în ştiinţă. […] un scriitor e un om care exprimă în scris cu o liminară sinceritate ceea ce a simţit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viaţă, lui şi celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsufleţite. Fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie”.

Prefigurând un proces al conştiinţei, romanul camilpetrescian parcurge invariabil acest drum între sobrietatea sau chiar ariditatea analizei, între rigoarea căutată, aproape documentară şi pasiunea generată de o trăire extrem de intensă, guvernată, în subsidiar, de emoţie. Totdeauna ramâne loc pentru indecibil, pentru enigmă, pentru o necunoscută greu de dezlegat în ecuaţia construită cu minutie. Tonul afectiv, monologismul, "sinceritatea" pe care o presupune naraţiunea de la persoana intâi, pe mai multe voci - caracteristică proustiană - catalizează o tensiune specifică ce proiectează personajele într-un spaţiu multidimensional. Experienţele existenţiale se transformă in experienţe suprarealiste.

Fisiere in arhiva (1):

  • Personajul Estet sau Vocea Auctoriala in Patul lui Procust.doc