Rolul și Locul Portului Popular în Arta Populară Românească

În marea serie a obiectelor, formând un uriaş şi grăitor alfabet, alături de unelte, vase, construcţii, portul popular deţine un loc proeminent. Istoria portului popular din ţara noastră, este împletită, într-un chip de nedesfăcut, cu viaţa şi istoria poporului român şi a celor ce au trăit pe aceleaşi pământuri ale noastre cu mii de ani înainte.

Termenul folosit în mod obişnuit de specialişti pentru a denumi ansamblul de piese pe care le poartă un om pentru a-şi acoperi trupul este cel de costum, care este un neologism. ,,În vorbire se întrebuinţează mai ales termenul port (purta, lat. portare) îmbrăcămintea şi încălţămintea obişnuită a unui om; fel de îmbrăcăminte caracteristic unui popor, unei regiuni, unei epoci, costum.” Cea mai veche atestare a termenului în limba română pare să fie din traducerea scrierii lui Herodot (1645), 300: ,,Le primeniră hainele lor într-alt port.”

Mărturie a preocupării omului de a-şi întregi şi pune în valoare farmecul şi însuşirile pe care i le-a dăruit natura, costumul a ocupat întotdeauna un loc aparte în viaţa cotidiană. Vestigiile descoperite în săpăturile arheologice, mărturiile scriitorilor din Antichitate şi din Evul Mediu demonstreză că portul a fost nemijlocit legat de viaţa omului, de contextul social-istoric în care a trăit, de mediul geografico-climatic. Sobru sau plin de culoare şi strălucire, costumul a marcat bucuria sau tristeţea, tinereţea şi bătrâneţea, nunta şi înmormântarae, cu alte cuvinte fiecare etapă şi aspect de viaţă.

Adevărată ,,carte de identitate” pentru locuitorii diferitelor zone geografice ale României, costumul popular tradiţional s-a constituit în urma unui îndelungat proces de creaţie. Nenumărate vestigii arheologice, documente istorice, lingvistice şi enografice, atestă continuitatea, de-a lungul veacurilor, a formelor de cultură şi civilizaţie ale românilor şi strămoşilor acestora în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Cele mai vechi mărturii despre costum datează din perioada neolitică şi epoca bronzului. Din aceasta perioadă datează figurinele descoperite în necropola de la Cârna, Oltenia şi desenele geometrice de pe corpul unor idoli de lut - Venus de la Craiova. Aceste statuete din lut, descoperite în necropola de incinerare a staţiunii de la Cîrna din sudul regiunii Oltenia înfăţişau femei îmbrăcate în cămaşă, catrinţe şi bete, cu unele detalii ornamentale.

Alte mărturii iconografice referitoare la portul strămăşilor daci ne parvin din perioada antichităţii romane, prin intermediul a două monumente celebre: Tropaeum Trajani din comuna Adamclisi, Dobrogea, România şi Columna lui Traian de la Roma, Italia.

Născut din necesitatea de a proteja corpul de intemperii, portul popular, dezvoltându-se o dată cu formele vieţii sociale, se manifestă ca unul din elementele de bază ale culturii materiale. Cunoaşterea lui permite înţelegerea caracterelor proprii ale poporului şi contribuie esenţial la definirea specificului etnic. Variind de la o regiune la alta în funcţie de caracterul etnic, de evoluţia istorică a poporului, în funcţie de tradiţii, de condiţii social-economice, geografice, climatice, perfecţionându-şi structura şi dezvoltând de la o epocă la alta tot mai mult latura artistică, componentele portului popular românesc se situează printre manifestările majore ale creaţiei artistice populare. Portul popular, la fel ca şi alte fenomene şi procese ale culturii materiale şi spirituale – arhitectura, ţesăturile, ceramica, folclorul epic şi muzical, obiceiurile, reflectând modul tradiţional de viaţă al poporului, vădeşte prin puternica sa unitate structurală bazată pe continuitatea şi dezvoltarea creatoare a tradiţiilor sale valoroase, însăşi continuitatea lui.

,,În urma studierii unor documente materiale şi grafice despre portul românesc, se pot face unele constatări: portul popular românesc se încadrează prin anumite elemente ale sale, unei zone mai mari, iliro-tracică, el este diferit faţă de portul popoarelor vecine, datorită elementelor etnice diferite de la noi din ţară, portul popular românesc are o veche tradiţie şi o perfectă continuitate în evoluţia sa, are unitate şi tradiţie pe teritoriul românesc.”

Integrată elementelor culturii materiale, îmbrăcămintea constituie unul din capitolele importante ale etnografiei, iar în măsura în care are rol ornamental, decorativ, este obiectul studiului creaţiei artistice populare. La început, îmbrăcămintea a avut un rol strict practic, dictat de necesitatea omului de a-şi proteja corpul de intemperii. Cu timpul însă, odată cu închegarea primelor forme de viaţă socială, îmbrăcămintea a primit şi valoare artistică, ornamentală, decorativă, integrându-se primelor manifestări de exprimare, de împărtăşire a unor senzaţii, impresii, sentimente, între indivizii aceleiaşi comunităţi.