Pablo Picasso

„Pablo Picasso, cu numele său întreg - Pablo Diego José Francisco de Paula Juan Nepomuceno María de los Remedios Cipriano de la Santísima Trinidad Martyr Patricio Clito Ruíz y Picasso Lopez, andaluz, catalan, spaniol şi francez, pictor, sculptor, ceramist, gravor şi poet, personalitatea sa multilaterală, a marcat în mod excepţional evoluţia artelor vizuale din secolul XX . După terminarea studiilor: Şcoala de Arte şi Meserii Da Guarda, Şcoala de Arte Frumoase La Lotja, Academia San Fernando din Madrid, înfiinţează în 1901 revista Arte joven - publicaţie de o mare însemnătate pentru spiritul artistic liber al noii generaţii cu gândire revoluţionară. Atât temperamentul tumultos, experienţele sale culturale, cât şi caracterul ieşit din comun, prin interesul provocat de propriul concept de transpunere plastică a formei, îl aduc în mod accelerat în centrul atenţiei din lumea artei de la începutul secolului XX” .

Ne este cunoscut faptul că opera lui Picasso se remarcă prin: desen, pictură, sculptură, gravură, ceramică, ilustraţii de carte, chiar şi decoruri pentru spectacole, ceea ce determină perceperea multiculturală a personalităţii artistului.

Perioadele de creaţie identificate de istoricii şi cercetătorii de artă se succed în opera sa, după cum urmează:

- albastră – 1901;

- roză – 1905;

- neagră – 1906;

- Dirant – 1928;

- a metamorfozelor – 1929.

Printre caracteristicile generale ale creaţiei lui Pablo Picasso regăsim:

- variaţie şi coerenţă;

- o pictură plină de resurse;

- legătura cu lumea exterioară – obiectuală;

- diferenţe în zona ludică;

- în structurarea imaginii plastice el a descompus realitatea într-o concepţie cu specific cubist (realitatea totală);

- revoluţionarea conceptelor de figurare şi o tratare prin reducţionismul la formele geometrice elementare – cub şi con exemplu: Cap cubist, 1909 - 1910;

- soluţiile de intermediere între sculptură şi pictură;

- ambiguitatea obiectuală (1912 - 1916);

- 1928 – apropierea de suprarealism din al III – lea deceniu, când apar elemente antropomorfe – oasele omeneşti – Arlechinul, Scăldatul, 1929, forma capătă un specific cubist - sintetic;

- 1923 – 1930 – accente suprarealiste din ce în ce mai frecvente (orientare conştient asumată, excesivă);

- o imaginaţie debordantă şi o creaţie plină de fervoare, într-o permanentă căutare de mijloace noi de expresie;

- maxima sondare a oniricului sau a imaginativului;

- 1934 – 1935 – o notă sumbră prin identificarea cu minotaurul, transmisă prin minotauromahie şi teluric, sugerate prin reprezentarea figurii mitologice;

- stăpâneşte excepţional interferenţa mijloacelor de redare spontană a tridimensionalităţii în bidimensionalitate, a figurii sau obiectului;

- reuneşte forma cu suprafaţa prin descompunerea şi reconstruirea acesteia, din părţile elementare sugestive;

- sintetizează forma, accentuând difereţa dintre spaţiul şi obiectul reprezentat;

- filtrează şi interpretează datele realităţii exterioare, marcat fiind de ororile războiului civil din Spania – imagini al căror mesaj se înscrie într-o atitudine ce milita împotriva violenţei - Porumbelul devenit simbolul păcii pentru U.N.E.S.C.O.;

- manifestă atracţie faţă de robusteţea formelor originare desprinse din primitivism şi antichitatea greco-romană fiind adeptul deformărilor suprarealiste – Guernica (1937)

- mitologia şi reprezentarea interioară.