Apariția și evoluția asigurărilor sociale în lume

Politicile sociale nu reprezintă doar un studiu asupra societăţii şi asupra problemelor acesteia - sărăcie, inegalitate, discriminare, şomaj, marginalizare ci reprezintă studierea mecanismelor de răspuns la aceste probleme astfel ca prin acţiunile promovate să fie atinsă bunăstarea. De asemenea, studiul politicilor sociale este aplecat spre crearea structurilor instituţionale care să le implementeze programele de furnizare şi de susţinere a bunăstării.

În dezvoltarea socio-economică a unor ţări, alături de politica economică un rol important îi revine politicii sociale. Deoarece sistemul economic nu poate satisface în totalitate necesităţile apărute în societate trebuie concepută o politică socială care să compenseze disfuncţionalităţile apărute. În acest context, politica socială are o serie de funcţii a căror importanţă nu poate fi neglijată:

1. funcţii de reglare prin care se încearcă restabilirea unui echilibru în acele sectoare în care piaţa produce dereglări. De aceea, intervenţia programelor sociale se recomandă ca o complementaritate pentru imperfecţiunile pieţei;

2. funcţii compensatorii care se referă la mecanismul redistribuirii prin care se înlătură o parte din distribuirile inegale ale pieţei;

3. funcţii protective care urmăresc acoperirea unor situaţii de risc: bătrâneţe, boală, incapacitate de muncă

4. funcţii de satisfacere a unor nevoi colective prin consum individual care nu pot fi realizate eficient prin mecanismele pieţei: învăţământul, cultura, ştiinţa.

Securitatea socială este, evident, unul dintre aspectele majore ale politicii sociale în prezent şi, totodată, o preocupare constantă a statelor moderne. De la începuturile şovăitoare din câteva ţări, în primele decenii ale secolului al XIX-lea, securitatea socială a devenit rapid unul din factorii importanţi în viaţa a miliarde de oameni din întrega lume.

Scopul esenţial al securităţii sociale este acela de „a asigura sprijin comunitar sau colectiv acelor persoane aflate într-o împrejurare din cauza căreia sunt lipsiţi, temporar sau permanent, de resurse suficiente pentru subzistenţă sau îngrijire medicală de bază”5. Colectivitatea strânge de la membrii săi, pe cât posibil proporţional cu capacitatea contributivă a acestora, cotizaţii care alimentează fondurile de ajutor, securitate şi pensii, în beneficiul respectivilor membri şi al persoanelor care fac parte din familiile acestora

În viziunea Organizaţiei Internaţionale a Muncii7, „întrucât statul este o asociaţie a cetăţenilor care există pentru a le asigura acestora bunăstarea generală, promovarea securităţii sociale este atributul propriu al statului.”

Fiind responsabilitatea statului, sistemele de securitate socială au la bază legislaţia care îndreptăţeşte anumite categorii de persoane, în anumite condiţii, să primească prestaţii. Aceste sisteme sunt gestionate de obicei de instituţii ale statului, ceea ce nu exclude, însă, existenţa şi funcţionarea în acest domeniu şi a unor societăţi de asigurare private.

Înainte de revoluţia industrială, protecţia socială se realiza prin intermediul asistenţei şi actelor de caritate ale bisericii. În Anglia, conflictul dintre regalitate şi biserică a determinat statul să-şi asume acest rol caritabil în 1601, prin legea sărăciei, care asigura asistenţă bolnavilor şi infirmilor. În Franţa, Henri IV cerea „să se colecteze de la fiecare mină o sumă destinată remunerării unui medic şi achiziţionării de medicamente, astfel încât răniţii săraci să fie îngrijiţi gratuit...”

Termenul de securitate socială a fost utilizat, pentru prima dată, în SUA, ca titlu al unei legi votate de Congres (Social Security Act din 14 august 1935). Ideea de securitate socială este contemporană naşterii drepturillor omului11. Deşi termenul a apărut pentru prima dată în legea americană din 1935, menţionată anterior, introducerea noţiunii a fost pregătită prin diverse proceduri de asigurare contra riscurilor sociale şi, în special, prin legea germană a lui Bismarck. Se considera că statul nu are doar misiunea defensivă de a proteja drepturile existente, dar şi pe cea de a promova, prin instituţiile corespunzătoare şi utilizând mijloacele colectivităţii de care dispune, bunăstarea tuturor membrilor săi şi, mai ales, a celor aflaţi în nevoie.

Evoluţia securităţii sociale

Primul program obligatoriu de asigurări sociale la scară naţională a fost demarat în Germania în timpul Cancelarului Otto von Bismarck: asigurare pentru sănătate în 1883, compensaţii pentru muncitori în 1884, pensii pentru vârstă înaintată şi pentru invaliditate în 1889. Exemplul german a fost, la scurt timp, urmat de Austria şi de Ungaria. Provocarea asigurărilor sociale, oriunde în Europa, a fost dominată de o serie de dezbateri între cei ce preferau sistemul voluntar, ca asigurări pentru subzistenţă şi cei care erau susţinătorii sistemului public obligatoriu. Marea Britanie a adoptat un plan obligatoriu de asigurări pentru sănătate la nivel naţional începând cu 1911 pe care apoi la dezvoltat continuu până în 1948. După 1920, asigurările sociale obligatorii au fost rapid asimilate în ţările europene. Statele Unite rămân în urma Europei până în 1935 când introduc Actul Securităţii Sociale, un program naţional de asigurări sociale aflat în responsabilitatea guvernamentală centrală şi locală. Trei programe federale de asigurări sociale, adoptate în Statele Unite după 1935, se referă la beneficii de retragere şi pentru urmaşi, îngrijire medicală pentru persoane vârstnice şi asigurare împotriva dizabilităţii (B, Maurice, 1961).

Dezvoltarea până în 1900

Caritatea, în multe societăţi, a fost o modalitate tradiţională de susţinere a săracilor. Activităţile caritabile au fost încurajate şi susţinute de multe confesiuni religioase şi în multe părţi ale lumii agenţiile caritabile au dezvoltat acţiuni de colectare şi de distribuire de diverse bunuri pentru populaţia săracă.

Obligativitatea pentru plata taxelor în comunitate cu scopul de a aduna bani pentru săraci apare cu multe secole în urmă în diverse ţări ale lumii. Legea săracilor de la oraş datează, în Germania din 1520, iar în 1530 s-a extins la toate comunităţile impunând populaţiei taxe din care să fie susţinută populaţia săracă. În 1794 Prusia îşi asumă responsabilitatea furnizării hranei şi locuinţei cetăţenilor care sunt incapabili a le avea. Din secolul al 16-lea în Anglia începe a fi întărită ideea că există oameni care nu-şi pot găsi de lucru astfel fiind creată o lege prin care se oferă săracilor o slujbă dar şi case de corecţie pentru pungaşi şi pentru leneşi. Din 1598 s-a introdus obligativitatea strângerii taxelor locale de către parohii iar acestea erau obligate să desemneze un responsabil în ajutorarea săracilor oferind alinare pentru cei care nu pot lucra şi o slujbă celor în putere. Aceasta a fost esenţa Legii elisabetane a săracilor care a reprezentat o primă formă de asistenţă socială.

Legea săracilor a fost îmbunătăţită în secolul al 17-lea iar, la sfârşitul secolului al 18- lea a fost abrogată. S-a creat o nouă lege a săracilor, în 1834, cu o viziune aspră, din punct de vedere moral, asupra sărăciei, cerând ca săracii să fie admişi în “case de muncă” şi să primească alinare după caz, cu excepţii ocazionale. A fost considerată legea săracilor cel mai puţin populară dintre cele care au existat în Anglia. O parte din statele americane au preluat legea elisabetană a săracilor şi au aplicat-o imigranţilor.

De asemenea, această lege a fost preluată de Jamaica în 1682 şi mult mai târziu în Mauritius (1902) şi Trinidad (în 1931). În America latină colonialiştii spanioli au creat o agenţie publică pentru sprijinirea săracilor. Se ofereau servicii caritabile sub forma de “îngrijire spitalicească” persoanelor sărace.

Primele scheme generale de asigurări sociale au fost introduse în Germania, în 1883. Schema a avut trei precedente.