Asigurarea de Protecție și Indemnizație

1. NOŢIUNI GENERALE

Asigurarea maritimă, ca ramură a asigurărilor de bunuri, protejează navele maritime și fluviale, celelalte ambarcațiuni și instalații folosite în porturi, precum și încărcătura acestora împotriva unui complex de riscuri.

Este vorba de o multitudine de riscuri care pot surveni în timpul încărcăturii, descărcării și transbordării, precum și în timpul transportului, respectiv al staționărilor intermediare. Riscurile la care ne referim pot fi provocate de forță majoră: uragan, furtună, incendiu ș.a. Aici intră, de asemenea, naufragiul navei dintr-un motiv sau altul; eșuarea navei; ciocnirea dintre două nave (abordaj), precum și ciocnirea navei cu un corp fix plutitor, altul decât o navă (coliziune). De exemplu, în timpul navigației, o navă care, în drumul său, se ciocnește cu un ghețar, suferă avarii. Alt exemplu: o ambarcațiune fluvială, lacustră sau maritimă, navigând pe timp de ceață, se poate lovi de un mol, de un dig, de o epavă etc., și se poate avaria. La bordul navei pot să intervină explozii la mașini sau poate să survină un incendiu, care să provoace pagube navei și încărcăturii de pe aceasta.

În afară de întâmplările mai sus menționate, provocate din cauze independente de voința oamenilor (deci de forță majoră), sunt de menționat pagubele pe care le pot suferi nava și încărcătura din cauza neglijenței echipajului navei, precum și actele frauduloase săvârșite de comandant sau echipaj cu intenție, spre a prăda, a avaria ori a distruge nava și încărcătura acesteia, ca și alte acte ilegale comise fără încuviințarea armatorului.

În sfârșit, pot surveni pagube care sunt determinate de persoane străine de nava respectivă. În urma acestor întâmplări sau riscuri ale transportului, se înregistrează anumite pagube (pierderi), denumite într-un cuvânt “avarii”.

Prin avarie se înțelege o pagubă materială sau o degradare a unui obiect, indiferent de mărimea și de cauza acesteia. Pierderea obiectului considerat poate să fie; a. totală, ca în cazul scufundării unei nave sau în cel al aruncării în mare a încărcăturii, sau b. parțială, ca în cazul deteriorării unor instalații de pe navă, al luării de valuri a unor obiecte aflate la bord, al deteriorării unor produse făcând parte din încărcătură, ca urmare a pătrunderii apei de mare în cală sau a izbucnirii unui incendiu pe navă. În noțiunea de avarie, se includ și cheltuielile excepționale făcute pentru salvarea navei și a încărcăturii. Așadar, se disting avarii – pagube (pierderi) și avarii – cheltuieli. Din punctul de vedere al asigurărilor, se face deosebire între avaria particulară și avaria comună sau generală.

Avaria particulară se caracterizează prin aceea că paguba materială adusă unor bunuri este consecința directă a forței majore (furtună, incendiu, eșuare etc.), a unei greșeli de navigație (abordaj, coliziune etc.), a viciilor proprii bunurilor respective (autoaprindere, degradare în anumite condiții etc.). Pagubele și cheltuielile care se încadrează în avaria particulară privesc interesul uneia dintre părțile care participă la expediția maritimă, adică fie numai interesul navei, fie numai pe cel al încărcăturii. Avaria particulară are un caracter accidental, iar nu deliberat, și este efectul unor riscuri produse în afara voinței oamenilor.

Avaria comună sau generală se caracterizează prin aceea că paguba sau cheltuiala extraordinară a fost făcută de comandant în mod intenționat și rațional pentru salvarea de la pericolul care le amenința interesele tuturor celor care participau la expediția maritimă.

Pentru ca o pagubă sau o cheltuială să fie acceptată ca avarie comună, ea trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:

-paguba (sacrificiul) sau cheltuiala extraordinară să fie rezultatul unei acțiuni întreprinse cu intenție de către comandant, iar măsura luată să fie rațională;

-acțiunea să aibă drept scop salvarea de la o primejdie comună a navei, a încărcăturii acesteia, precum și a navlului (când este cazul). Sacrificiul să fie neapărat necesar, prin el urmărindu-se salvarea de la pericol a proprietății aflate în primejdie;

-sacrificiul să fie real, adică să nu fie vorba de aruncarea peste bord a unor obiecte considerate ca pierdute și lipsite de valoare;

-acțiunea să aibă loc într-o situație excepțională, iar nu în condiții normale de navigabilitate;

-sacrificarea voluntară a unei părți din averea aflată în pericol, cheltuielile de salvare, ca și toate cheltuielile care intră în avaria comună, se suportă atât de bunurile salvate, cât și de cele sacrificate, în mod proporțional cu valoarea lor netă, la data și la locul unde expediția maritimă s-a încheiat.

-câteva precizări vizând condițiile arătate mai sus în legătură cu caracterul conștient, deliberat al măsurii luate, este de menționat că pierderea suferită va fi considerată avarie comună dacă ea este rezultatul direct al măsurilor luate de comandant, iar nu al unor factori independenți de voința acestuia. Astfel, în situația în care o navă, luată de furtună, este împinsă în mod inevitabil spre stânci, unde va eșua, acțiunea comandantului de a eșua nava într-o poziție mai favorabilă, spre exemplu, pe un loc nisipos, nu va fi considerată o acțiune de avarie comună; cheltuielile ulterioare de dezeșuare a navei, însă, vor fi acceptate ca făcând parte din avaria comună.

Măsura luată de comandant trebuie să fie nu numai cu intenție, dar și chibzuită. Astfel, dacă în timpul fluxului o navă eșuează, iar comandantul, în loc să aștepte refluxul, încearcă să o readucă pe linia de plutire forțând mașinile de la bordul navei sau aruncând peste bord o parte din inventarul navei ori din încărcătură, aceste măsuri vor fi socotite nechibzuite, iar pierderea suferită de pe urma lor nu va fi considerată avarie comună.