Comisia Europeană

1.1 Scurt istoric

Comisia reprezintă organul executiv al Uniunii Europene. Termenul de „Comisie” se foloseşte cu două accepţiuni:

• cu trimitere la membrii Comisiei;

• cu sensul de instituţie şi personalul acesteia.

În momentul actual funcţionarea Uniunii se bazează pe cinci instituţii: Parlamentul, Consiliul, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie, Curtea de Conturi.

Parlamentul European (PE) este ales de cetăţenii Uniunii Europene pentru a le reprezenta interesele.

Consiliul este principalul organ de decizie al UE. Consiliul reprezintă statele membre, iar la reuniuni participă un ministru din fiecare guvern al statelor UE.

Misiunea Curţii este să se asigure că legislaţia UE este interpretată şi aplicată în mod uniform în toate statele membre, astfel încât legile să se aplice în mod egal tuturor cetăţenilor.

Responsabilitatea Curţii este de a verifica dacă resursele financiare ale Uniunii provenind de la contribuabili sunt corect percepute şi dacă cheltuielile sunt efectuate în mod legal, economic şi în vederea atingerii obiectivelor cărora le sunt destinate.

Sediul Comisiei este la Bruxelles, dar există şi birouri la Luxemburg, reprezentanţe în toate ţările UE şi delegaţii în principalele capitale ale lumii.

Comisia Europeană este organismul executiv al UE. Ea reprezintă şi susţine interesele Europei în ansamblul său, propunând reglementări şi garantând aplicarea acestora.

În anul 1952, când a luat fiinţă Înalta Autoritate, ca principală instituţie în cadrul CECO, aceasta s-a dovedit a fi instituţia cu cea mai mare competenţă supra-naţională. Primul său preşedinte, Jean Monnet, a fost cel care a contribuit în mod deosebit la crearea sa, insistând asupra importanţei existenţei unui organism care să gestioneze industria de oţel şi cărbune, independent de guvernele statelor participante. Rezultatul final al negocierilor dintre statele fondatoare a dus însă la apariţia unui for cu mult mai puţine puteri şi mult mai mare influenţă din partea statelor.

Un rol decisiv l-au avut Tratatele de la Roma (1957), când s-au format Comunitatea Economică Europeană şi Euratom. Zece ani mai târziu, mai precis în anul 1967, executivele celor trei comunităţi – CECO, CEE, EURATOM – au fuzionat, apărând astfel, Comisia Comunităţilor Europene, în fapt, succesoarea celor trei comisii menţionate, cu atribuţii limitate, ca şi acestea.

Denumirea de Comisie Europeană este cunoscută după Tratatul de Fuziune de la Bruxelles din 1965, în acesta prevăzandu-se unirea celor trei Comisii existente la acel moment într-on singura instituție, Comisia Comunităților Europene.

Tratatul de fuziune stipulează independența Comisiei față de guvernele statelor membre, dar stabilește răspunderea politica a acestea față de Parlamentul European, care poate adopta o moțiune de cenzura împotriva ei.

1.2 Organizare

Comisia este independentă de guvernele naţionale. Misiunea ei este să reprezinte şi să susţină interesele UE ca tot unitar. Comisia elaborează propuneri de legi europene noi, pe care le prezintă Parlamentului European (PE) şi Consiliului.

De asemenea, Comisia este organul executiv al UE – cu alte cuvinte, este responsabilă pentru aplicarea deciziilor Parlamentului şi Consiliului. Prin aceasta se înţelege administrarea cotidiană a afacerilor Uniunii Europene: aplicarea politicilor, derularea programelor şi alocarea fondurilor.

Modul în care este ales Preşedintele Comisiei si membrii ei, conform reglementărilor Tratatului de la Nisa , este următorul:

„Art. 214(2). Consiliul, reunit în prezența şefilor de stat si de guvern, hotărând printr-o majoritate calificată, va numi persoana pe care intenţionează să o numească Preşedinte al Comisiei Europene; nominalizarea trebuie sa fie aprobată de Parlamentul European. Consiliul, hotărând prin majoritate calificată și prin acordul comun cu Preşedintele nominalizat, va adopta lista cu celelalte persoane pe care intenţionează sa le numească ca membrii ai Comisiei în concordanță cu ceilanți membri.