Controlul în Asigurări

Introducere

Asigurările comerciale au un conţinut complex. Ele ni se relevă ca: sistem de relaţii băneşti dintre purtătorii de risc şi asigurători, activitatea prestatoare de servicii integrată în sectorul terţiar, intermediar pe piaţa financiară al fluxurilor băneşti dintre deţinătorii de bani, investitori, în calitate de asiguraţi, şi solicitanţi de resurse băneşti, prin intermediul creditului, plasamentelor, participaţiilor, activ financiar, generat de calitatea poliţei de asigurare, adica titlul de creanţă pentru asigurat.

Acest conţinut coplex al asigurărilor se reflectă în mod specific în arealul şi în mecanismele de funcţionare ale pieţei. Piaţa asigurărilor reprezintă cadrul organizatoric şi metodologic în care se derulează tranzacţiile de asigurare. O piaţă ale cărei mecanisme devin funcţionabile prin intermediul operatorilor specifici (asigurători, asiguraţi, contractanţi, intermediari, beneficiari, entitatea de supraveghere), care se implică, după caz, convergent, divergent, concurenţial etc., în raport cu rolul fiecăruia, pentru a facilita funcţionarea acesteia.

Căile şi tehnicile prin care fiecare operator al pieţei îşi promovează interesele sunt diverse. Evident, asigurătorii reprezentanţi de societăţile de asigurare prin asumarea de protecţie de riscuri nu renunţă la principiul de bază pe care se fondează activitatea lor – prifitul. Asiguraţii, pe de altă parte, solicită/acceptă transferul riscurilor pe care nu le pot reţine, cu condinţia ca transferul de risc să fie eficient din punct de vedere financiar (pierderea probabilă să devanseze costul asigurării). Autoritatea statală este interesată ca riscurile ce pot afecta bunurile, activităţile economice şi sociale, viaţa şi integritatea personelor să fie gestionate pe baza unor raporturi corecte între părţi. Iată de ce controlul costituie o componentă majoră a bunei funcţionări a pieţei asigurărilor.

CAPITOLUL I

PIAŢA ASIGURĂRILOR - AREAL DE MANIFESTARE A CONTROLULUI

1.1 Particularităţile pieţei de asigurări.

Istoria asigurărilor arată că la început omul a suportat singur pagubele.

Remarcabile sunt primele documente scrise, ce consemnează asocieri în vederea asigurării, găsite în Egipt. Tabelele au fost scrise în urmă cu peste 6.500 de ani, de către categoria socială cea mai expusă la riscuri de accidente, cioplitorii în piatră. Aceştea au constituit un fond mutual de întrajutoare, anticipat, pentru a acoperi pagubele pe care membrii ai coloctivităţii le aveau.

Popoarele arabe, din antichitate, care practicau comerţul şi traversau zone periculoase în deşert cu caravanele, se constituiau în asociaţii menite să suporte în comun pagubele produse în urma jefuirii unora dintre ei.

Romanii, au avut parte de forme de organizare pentru solidaritate. Astfel, Regulamentul Colegiului funerar din Lavinium, grupa membri acestui colegiu într-o asociaţie de înmormîntare care asigura pe fiecare membru, contra unei prime de asigurare.

Unii autori, remarcă dezvoltarea unor forme incipiente ale societăţilor de asigurare în Grecia antică, cînd înţeleptul Solon, legislator atenian (640-558 î.e.n), a obligat societăţile politice şi meşteşugăreşti să constitue un fond comun de întrajutoare pentru a repara prejudiciile avute de unul dintre membrii colectivităţii.

Formele primare de asigurare se regăsesc în Islanda, în sec. XII, pentru acoperirea pagubelor la pieirea animalelor, asociaţiile constituite fiind de cîte douăzeci de familii.

Franţa şi ulterior Olanda, Germania şi Anglia, cunosc în sec. al XVII-lea, dezvoltarea asociaţiilor mutuale privind acordarea rentelor viagere. Mecanismul permitea membrilor cotizaţi să primească în locul dobînzelor rente viagere. Remarcăm faptul că asigurările din domeniul maritim, atît CARGO, cît şi CASCO s-au dezvoltat într-un ritm accelerat, fiind practic motorul dezvoltării asigurărilor comerciale.

La începuturi, pierderile rezultate ca urmare a furturilor de pe mare se suportau în mod egal de către fiecare comerciant. În anul 916 î.e.n., mecanismul este descris în legislaţia maritima a vremii din insula Rhodos. Observîndu-se că sistemul funcţionează, regulile nescrise dar respectate de toţi, au fost cuprinse în colecţia York-Anvers, editată în anul 1890, care funcţionează şi azi, cu unele modificări din 1924 şi 1950. Unii cercetători, au aprofundat coordonatele istorice ale asigurărilor evidenţiind mai multe evenimente importante în acest domeniu. Astfel, începuturile asigurărilor de foc şi apă sunt poziţionate în anul 1678, cînd Gottfried Wilhelm Leibniz a elaborat planul de constituire a Casei de asigurare pentru riscurile respective.