Coordonatele Majore ale Reformei Sistemului de Pensii în România

INTRODUCERE

Sistemele de pensii traversează în întreaga lume o perioadă de criză. Multe dintre ţările Uniunii Europene, dar nu numai, au costuri impresionante - în general peste 8-10% din PIB, doar pentru a menţine pe linia de plutire o componentă a sistemului de asigurări sociale , respectiv, aceea de acordare a venitului necesar după ieşirea de pe piaţa muncii. Situaţia este însă mult mai dificilă, mai complexă, mai ales în perspectivă, în condiţiile „particularităţilor sistemului de pensii moştenit" şi a factorilor ce afectează inevitabil secolul pe care îl parcurgem (îmbătrânirea populaţiei, reducerea populaţiei active, problemele macroeconomice în principal ale ţărilor în tranziţie, etc.); bugetul necesar asigurării plăţii pensiilor ca pondere din PIB se anticipează că se va dubla peste 40-50 de ani.

Majoritatea ţărilor au demarat deja procese de reformă a pensiilor sau cel puţin îşi proiectează astfel de schimbări / pentru perioadele imediat următoare. Cu toate că aparent problemele sunt aceleaşi, direcţiile de schimbare, chiar dacă uneori convergente, sunt diferite, în urmă cu 10 ani de zile, principala cale de reformă discutată şi implementată era în general, cea parametrică (modificarea vârstelor de pensionare, a ratelor de înlocuire, etc.). în momentul de faţă există un consens aproape explicit în lumea capitalistă occidentală: trecerea cel puţin parţială la sectorul privat reprezintă cheia viabilităţii sistemelor de pensii.

Cap. I REFORMA SISTEMULUI DE PENSII ÎN ROMÂNIA

Discuţiile despre reforma pensiilor au început în 1992, când a fost publicată prima Carte Albă. În orice caz, prima mare revizuire a sistemului a fost adusă de Legea 19/2000, care a intrat în vigoare în aprilie 2001, privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale:

- introduce reforme majore în sistemul pensiilor de stat, tip PAYG (Pilon I);

- oferă protecţie socială îmbunătăţită pentru aproximativ 6 milioane de pensionari;

- aduce schimbări semnificative în domeniul finanţării pensiilor pentru unele categorii profesionale.

1.1 Problemele majore ale sistemului de pensii din România

Sistemul de pensii din România s-a confruntat după 1989 cu probleme extrem de grave:

Inechitatea calculării pensiei pentru persoane pensionate în perioade diferite

Calculul pensiei a fost complet inechitabil pana în 2001, fiind diferit pentru cei pensionaţi în perioade distincte şi fiind dependent doar de contribuţia celor mai buni 5 ani consecutivi din ultimii 10 ani lucraţi. Această situaţie a condus la pensii „uriaşe” bazate pe contribuţii foarte mari doar timp de 5 ani şi pensii extrem de reduse din cauza unor salarii mici la sfârşitul carierei sau din cauza pensionării înainte de 1989.

Lipsa de voinţă politică pentru a generaliza cât mai rapid noua modalitate de calcul la toţi pensionarii (inclusiv la cei pensionaţi înainte de 1 aprilie 2001) creează o gravă inechitate între cei pensionaţi înainte şi după implementarea legii.

Amânarea reformei şi instabilitatea legislaţiei

Discuţii despre reforma pensiilor au început în 1992, când a fost publicată prima Carte Albă. În orice caz , prima mare revizuire a sistemului a fost adusă de Legea 19/2000, care a intrat în vigoare în aprilie 2001. Legea reformează pensiile de stat – aşa numitul pilon unu al proiectatului sistem de pensii. Această componentă presupune a fi completată de pilonul doi – contribuţiile obligatorii la pensii, administrate de fonduri de pensii private şi pilonul al treilea – pensia privată opţională. Introducerea pilonilor doi şi trei a întâmpinat opoziţii, inclusiv din partea sindicatelor care vor să aibă un cuvânt de spus în conceperea sistemului. Aceste împotriviri au întârziat trecerea legii prin Parlament . În sfârşit, reforma a fost legiferată prin OG 230/2000. Ordonanţa a fost apoi imediat anulată.