Istoria asigurărilor

CAPITOLUL I.

Asigurările – de la începuturi până în 1870

Dezvolatrea societăţii civile şi complexitatea tot mai mare a activităţilor economice desfăşurate au determinat, pe de o parte, acumularea de avere, dar, pe de alta parte şi creşterea pericolelor la care erau supuse viaţa şi avuţia unui individ. În consecinţă, la sfârştul secolului XIX, în România s-au dezvoltat considerabil mecanismele de asigurare.

Primele realizări practice ale ideii de asigurare, în accepţiunea modernă a acestei noţiuni, au apărut în Principatele Române după tratatul de la Adrianopole din anul 1829, trata care a oferit Principaelor libertatea comecială şi, în special, libertatea de a exporta cereale în Occident. De atunci, o bună parte a exporturilor de cereale ale Principatelor Române a luat drumul Europei Occidentale. Această nouă orientare a exporturilor a inaugurat in Principatele Române o epocă de dezvoltare rapidă a producţiei de cereale şi, în general, a economiei naţionale. Intensificarea relaţiilor comerciale cu Occidentul nu era posibilă, însă, fără introducerea unor instituţii şi întreprinderi economice auxiliare, strict necesare pentru o dezvoltare normală a vieţii economice, printre care se numărau, în primul rând, societăţile de asigurări.

În decursul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea şi chisr mai înainte, pe teritoriile româneşti s-a constatat existenţa unor forme rudimentare de asigurare, în principal sub forma asigurărilor mutuale, în cadrul corporaţiilor de meşteşugari şi de comercianţi. Insă, începând cu ce-a de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi-au făcut apariţia instituţii ce practicau asigurtările în acelaşi mod şi pe aceleaşi baze ca şi cele din ţările Europei Occidentale.

Aceste instituşii de asigurări puteau fi împărţite în trei categorii:

- Societăţi mutuale de asigurări

- Societăţi anonime româneşti de asigurări

- Agenţii ale societăţilor străine de asigurări

1. Societăţi mutuale de asigurări

“Societatea pentru facilitarea înmormântărilor” a fost fondată în anul 1852 de către preotul bisericii evagheliste din Bucureşti, pastorul Neumeister. Statutele acestei societăţi au fost revizuite în anul 1863 şi au fost aprobate prin decretul regal nr. 1266 din 3.10.1864. Societatea afost lichidată în anul 1942, după 90 de ani de activitate.

Scoplu acestei societăţi era, în principal, de a subvenţiona cheltuielile de înmormântare ale membrilor săi.

Orice persoană majoră, indiferent de religie, putea fi membră a acestei societăţi, în următoarele condiţii:

- trebuia să plătească pentru înscriere şi pentru cartea de membru 14 lei şi apoi, regulat, 1 leu şi 5 centime

- pentru asigurarea ambilor soţi se plătea, lunar, dublul taxei

- pentru copiii care nu ămpliniseră încă vârsta de 14 ani, se plăteau 12 centime pe lună.

Persoanele bolnave nu erau admise a membre ale societăţii. După 10 ani de contribuţie, taxa era redusă la jumătate. Pentru săraci se acordau reduceri, chiar de la început. Cei care întârziau cu plata taxelor mai mult de trei luni îşi pierdeau dreptul la asistenţă, iar cei care întârziau mai mult de un an, erau excluşi din cărţile societăţii.

Societatea acorda, în caz de deces al unui membru, 300 de lei pentru adulţii care erau membri de cel puţin trei luni şi de 100 de lei pentru copiii care nu împliniseră încă vârsta de 14 ani. Pentru înmormântarea persoanelor care fuseseră membrii mai mult de opt ani se oferea gratuit maşina societăţii.

Societatea era condusă de un preşedinte, loc ocupat de drept de către preotul bisericii, un secretar şi patru casieri, aleşi de Adunarea Generală.

Această societate număra, în anul 1886, 723 de membrii, atingând în acel moment punctul maxim, întrucât după această dată numărul de membrii s-a diminuat continuu.

Societatea a fost lichidată din lipsă de capital, întrucât acesta, fiind plasat în împrumuturi, şi nu în bunuri mobile sau imobile, a căror valoare nominală putea creşte pe măsură celeul se deprecia, s-a diminuat ca valoare reală într-o asemenea măsură încât în decursul ultimilor ani nu reprezenta decât sume infime.

2. Societăţi anonime româneşti de asigurare

Începând cu anul 1859, pentru a putea funcţiona, o societate anonimă trebuia să obţină de la instituţiile statului o autorizaţie prealabilă şi aprobarea statutelor sale.