Surse de Constituire a Fondurilor pentru Protecția Șomerilor în România

Capitolul I. Sistemul asigurărilor de şomaj

Prin amploarea îngrijorătoare, prin structurile complexe şi mai ales prin dinamicile ce îşi schimbă ritmurile şi sensurile, şomajul a devenit o problemă macrosocială. În general, persoana aptă de muncă, dar care nu găseşte de lucru şi poate fi angajată parţial sau total numai în anumite momente ale dezvoltării economico-sociale şi se află în situaţia de a primi indemnizaţia de şomaj se numeşte şomer. În sens restrâns, şomerul este acea persoană care caută un loc de muncă remunerat şi care nu are un asemenea loc în mod curent.

1.1. Consideraţii generale privind sistemul asigurărilor de şomaj

Pentru a defini noţiunea de şomaj există o serie de modalităţi în care se poate face acest lucru: fie în funcţie de maniera de abordare, fie potrivit unei perioade istorice, fie după trăsăturile pe care dorim să le scoatem în relief.

Dicţionarul poliglot explicativ priveşte şomajul ca fiind o situaţie proprie persoanelor care şi-au încetat involuntar activitatea şi/sau nu se pot angaja din cauza imposibilităţii găsirii unui loc de muncă

În Vocabularul economic şi financiar, prin şomaj se înţelege încetarea involuntară şi prelungită a lucrului, din cauza neputinţei angajării (fapt care implică absenţa sau desfacerea contractului de muncă între salariat şi patron)

Una din definiţiile unanim acceptate în domeniu a fost adoptată în 1954 (şi modificată, apoi, în 1982), la Conferinţa Internaţională a statisticienilor din domeniul muncii – şi aparţine Biroului Internaţional al Muncii (B.I.T.). El interpretează statutul de şomer prin prisma a trei criterii, necesare a fi îndeplinite pentru ca un individ să poată fii încadrat în această categorie:

- să nu aibă un loc de muncă;

- să fie disponibil pentru lucru;

- să fie efectiv în căutarea unei slujbe.

În termenii generici ai pieţei muncii, şomajul reprezintă un excedent al ofertei în raport cu cererea de mână de lucru. Trebuie ţinut seama, însă, că respectiva ofertă nu ia în considerare toată populaţia aptă de muncă, ci doar pe aceea dornică să se angajeze ca forţă de muncă salariată (de aceea, cererea corespondentă se contituie din ceea ce se poate satisface prin intermediul condiţiilor salariale date).

Starea de şomer se datorează, în principiu, unui număr de două situaţii socotite concomitente:

- pe de-o parte, în “zona” ofertanţilor, pierderea locului de muncă în cazul unora dintre ei;

- pe de altă parte, imposibilitatea angajării integrale, într-o perioadă dată de timp, a unei întregi generaţii de absolvenţi calificaţi pentru o anumită muncă.

Cel mai adesea, fenomenul contemporan şomaj este abordat şi analizat ca un dezechilibru al pieţei muncii la nivelul ei naţional: ca loc de întâlnire şi de confruntare între cererea globală şi oferta globală de muncă. Această manieră de abordare a şomajului este, în fapt, o continuare a analizei problemelor demografico-economice, pe de-o parte, şi a celor economico-financiare şi investiţionale, pe de altă parte. Numai că, atât resursele de muncă (oferta de braţe de muncă), cât şi nevoile de muncă (cererea de muncă) sunt trecute (filtrate) prin exigenţele şi regulile unice ale remunerării şi salarizării. De aceea, indiferent de unghiul de abordare şi tratare a lui, şomajul este o disfuncţie a pieţei naţionale a muncii.

Cele mai reprezentative trăsături ale şomajului sunt:

a) şomajul este un dezechilibru macroecnomic, un fenomen care concretizează subocuparea mâinii de lucru, însemnând:

- cazul “clasic”, caracterizat prin oferta ce depăşeşte cererea de muncă;

- situaţia în care capacitatea lucrătorilor nu este utilizată corespunzător posibilităţilor ei sau e folosită defectuos.

b) şomajul exprimă, totodată, sensul unic al disproporţiei pe piaţa forţei de muncă: oferta strict mai mare faţă de cerere.

c) disparităţile devin inegalităţi, iar acestea - dezechilibre, manifestate între potenţialul de lucru, posibilitatea utilizării lui şi- în final - folosirea lui efectivă.

d) în orice moment, şomerii - consideraţi de către unii suprapopulaţie relativă - constituie, de fapt, rezerve de forţă de muncă.

e) şomajul demonstrează, în final, faptul că societatea nu e capabilă să asigure ocuparea completă sau măcar eficientă a mâinii de lucru.

f) fenomenul în sine nu poate să dispară: este şi va fi diagnosticat şi tratat, dar nu va putea fi eradicat.

g) indiferent de natura şi formele şomajului, durata acestuia se manifestă din momentul pierderii locului de muncă, până la reluarea activităţii.

Şomajul şi nivelul ocupării au urmat, în linii mari, evoluţia ciclică a economiei. În general, în perioadele de înviorare şi de boom, s-a constatat că gradul de ocupare al forţei de muncă – ridicat – nu elimină, totuşi, şomajul, dar îl restrânge considerabil. Dimpotrivă, în cazuri de criză (recesiune), rata şomajului creşte îngrijorător, reprezentând o gravă problemă pentru societate.

După cum se poate observa în graficul nr.1 numărul şomerilor a scăzut de la 1.067.206 în 000, la 386.667 în 007, rata şomajului ajungând astfel la 4,3%. În 009, numarul şomerilor a ajuns la 572.974, iar rata şomajului cunoaşte o creştere de 46,51% ajungând la 6.3%, evoluţia viitoare depinzând în primul rând de numărul bugetarilor care vor fi concediaţi. Rata şomajului înregistrată în anul 008 a cunoscut aceleaşi tendinţe manifestate în perioada 004 - 007, respectiv de scădere.