Recenzie - prin sistemul solar de Elena Toma

Cartea “Prin Sistemul Solar” a autorului Elena Toma a fost publicata de Editura Stiintifica Si Enciclopedica la Bucuresti in 1978.Volumul este structurat in 10 capitole „In jurul Soarelui”, „Victoriile mecanicii ceresti”, „Pamantul”, „Luna”, „Planetele interioare:Mercur si Venus”, „Marte, planeta rosie”, „Jupiter si planetele indepartate”, „Corpurile mici ale sistemului solar”, „Cometele, oaspeti neanuntati”, „Formarea sistemului solar” si insumeaza 127 de pagini.

Prin intermediul acestei carti, Elena Toma,raspunde la intrebarea „Care este locul Pamantului in univers?” si dezvaluie cititorului „felul in care s-a pus si se pune aceasta intrebare,precum si raspunsul pe care cuceririle stiintei ni-l ofera”. Scopul autorului este, ca cititorul ,dupa aceasta lectura, „sa ramana cu sentimentul imensitatii universului si al frumusetii legilor sale,sa fie constient ca studiul astronomiei in general si al sistemului planetar in special a contribuit mult la dezvoltarea cunoasterii, demonstrand in mod specatculos legitatea miscarilor si fenomenelor la scara mare.”Sfatul sau catre cititor este „sa nu paraseasca asadar din ochi Pamantul, in momentul cand va parcurge textul descriptiv si tabelele cu date fizice ale celorlalte planete si corpuri din sistemul solar.”

Afirmatia conform careia Pamantul este a treia planeta a sistemului solar si se situeaza la o distanta medie de 149 600 000 km de Soare nu constituie un raspuns complet la intrebarea de mai sus, ci trebuie de asemenea analizata situatia Pamantului pe scara calitativa a evolutiei materiei in univers.

In primul capitol intitulat „In jurul Soarelui” sunt prezentate miscarile aparente ale planetelor pe bolta cereasca.Primele observatii dateaza din secolul XVIII-lea cand oamenii au identificat miscarea enigmatica a 5 planete:Mercur, Venus, Marte, Jupiter si Saturn.Din dorinta de a explica aceasta miscare,s-a ajuns la dezvoltarea astronomiei, mecanicii si matematicii, omenirea incercand sa raspunda la intrebarile pe care i le punea natura.De asemenea este prezentata teoria geocentrismului conform careia Pamantul este fix, situat in centrul universului.Aceasta teorie a fost sustinuta de Apollonius din Perga, Hiparh, Claudiu Ptolemeu,Tycho Brahe Aristarh din Samos afirma in secolul 3 i.e.n. ca „Soarele este corpul imobil situat in centrul lumii,iar planetele, printre care si Pamantul, se misca in jurul lui”.Astfel el intuieste o teorie care este argumentata si impusa mult mai tarziu, peste 17-18 secole. Nicolaus Copernic si Johannes Kepler adopta teoria heliocentrica,dar opera lui Galileo Galilei (1564-1642) a fost cea care a impus sistemul heliocentric.De altfel,Galileo este constructorul unei lunete cu ajutorul careia descopera formele de relief ale Lunii, a reusit sa discearna stelele din Caleea Lactee, pune in evidenta rotatia celor 4 sateliti ai lui Jupiter,descopera inelele lui Saturn si petele solare.In 1781 William Herschel descopera planeta Uranus,in 1846 Le Verrier planeta Neptun,iar in 1930, planeta Pluto.

Al doilea capitol „Victoriile mecanicii ceresti” dezvaluie legea atractiei universale.Ceea ce atrage atentia in regulile acestei legi este faptul ca Luna este atrasa mai puternic de Soare decat de Pamant. „Din calculul fortelor de atractie reiese ca forta exercitat de Soare asupra Lunii este de 2 ori mai mare ca forta exercitata de Pamant asupra Lunii,deoarece masa Soarelui compenseaza efectul diferentei de distanta.” Pamantul si Luna formeaza un sistem cu un singur centru de masa, si de aceea Soarele atrage intreg sistemul ca si cum ele ar forma un singur corp. Atractia exercitata de Luna si Soare asupra Pamantului determina o deformare periodica a lui, fenomen cunoscut sub numele de maree.Acest fenomen se manifesta ca o crestere si scadere periodica a nivelului oceanelor:fluxul si refluxul.In acest capitol este pusa in discutie si posibilitatea alinierii planetelor in linie dreapta.Din examinarea miscarii tuturor planetelor,reiese ca alinierea lor este o configuratie practic imposibila si ea nu s-a produs in toata existenta sistemului solar.Problema se pune cel mult in sensul apropierii planetelor intr-un unghi solid sau intr-un unghi cu virful in Soare.Aceasta apropierea a planetelor s-a produs totusi in 1805,1845 si 1982 si se va produce din nou in 2357.

Capitolul al treilea „Pamantul” descrie ,asa cum o arata si titlul, planeta noastra, planeta Pamant ca fiind „a treia planeta in ordinea distantei de Soare,planeta care poarta viata, si prima care s-a oferit cunoasterii umane,fiind timp de milenii obiectul de studiu a generatii si generatii”.In acest capitol se explica sfericitatea Pamantului,descoperirile lui Eratostene (275-195 i.e.n.) cu privire la valoarea razei Pamantului(6348 km).Miscarea de rotatie a „planetei albastre” ii confera o forma usor turtita la poli si bombata la ecuator.Miscarea sa in jurul Soarelui poarta numele de miscare de revolutie, iar planul in care se face se numeste planul eclipticii.Un fenomen care atrage atentia a fost descoperit de Hiparh pe la anul 140 i.e.n., care prezice ca Steaua Polara va fi inlocuita peste 12000 de ani de steaua Vega care va juca rol de stea polara datorita miscarii de rotatie a Pamantului in jurul normalei la planul elipticii.De asemenea se prezinta teoria unor specialisti care sustin ca „pamantul nu ar fi avut aspectul variat pe care-l prezinta cu continente si oceane,daca intr-o anumita epoca (acum 4 miliarde de ani) nu ar fi fost puternic bombardat de meteoriti uriasi”.Interesante in acest capitol sunt si informatiile despre miscarile placilor tectonice.S-a dovedit faptul ca acestea aveau loc in paleozoic,era ce a inceput acum 600 de milioane de ani.Exista un ocean intre masa continentului european-african si cele 2 Americi,iar spre sfarsitul erei paleozoice s-a format supercontinentul Pangeea prin reunirea acestora.La inceputul erei mezozoice Pangeea s-a desfacut din nou,aparand Oceanul Atlantic si producandu-se miscarea continentelor pana la pozitia sa actuala.Aceasta teorie care reuseste sa explice astazi cele mai multe fenomene geologice (cum ar fi cutremurele) este denumita tectonica placilor in deriva sau tectonica globala.