Armonizarea Sistemelor de Impozite si Taxe in Tarile Uniunii Europene

Imagine preview
(8/10)

Acest referat descrie Armonizarea Sistemelor de Impozite si Taxe in Tarile Uniunii Europene.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier docx de 26 de pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 5 puncte.

Domenii: Banci, Finante

Cuprins

REZUMAT INTRODUCTIV 3
I. SISTEMUL IMPOZITELOR ŞI TAXELOR ÎN UE
1.1. Principii generale ale fiscalităţii în UE 5
1.2. Consideraţii privind armonizarea sistemelor fiscale în UE 7
1.2.1. Măsuri de armonizare a sistemelor fiscale în UE 7
1.2.2. Reforma fiscală în ţările sud-est europene 11
II. DIRECŢII DE ARMONIZARE A SISTEMULUI FISCAL ÎN UE
2.1. Armonizarea impozitelor directe 14
2.1.1. Armonizarea impozitelor pe veniturile persoanelor fizice 14
2.1.2. Armonizarea impozitului pe profit 15
2.1.3. Armonizarea impozitului pe avere 18
2.2. Armonizarea impozitelor indirecte 19
2.2.1. Armonizarea TVA-ului 19
2.2.2. Armonizarea accizelor 23
III. CONCLUZII 24
IV. BIBLIOGRAFIE 26

Extras din document

REZUMAT INTRODUCTIV

La baza actului de naştere a Comunităţilor Europene stă declaraţia din 9 mai 1950 a ministrului francez de externe Robert Schuman, care prezenta astfel un plan pus la punct împreună cu Jean Monnet, pe atunci comisar al planului de modernizare a Franţei de după război.

"Declaraţia Schuman" a devenit realitate la 18 aprilie 1951 prin semnarea, la Paris, de către şase ţări fondatoare (Franţa, R. F. Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg) a "Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului" (CECO), care a intrat în vigoare la 23 iulie 1952.

Primele succese ale CECO precum şi avantajele pe care le-ar fi presupus continuarea operei de unificare europeană au determinat miniştrii de externe ai celor şase ţări fondatoare să opteze pentru continuarea procesului de integrare în domeniul economic, unde pasiunile naţionale erau mai puţin intense şi deci şansele de găsire a unui teren de interese comune erau mai mari. Conferinţa de la Messina, din 1955, a încredinţat unei comisii prezidate de ministrul belgian de externe Paul Henry Spaak sarcina studierii posibilităţii unei integrări progresive în acest domeniu. Raportul prezentat de acesta în 1956 a servit drept bază de negociere a Tratatului Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA) şi Tratatului Comunităţii Economice Europene (CEE). Semnate în martie 1956 de către cele şase state membre ale CECO, aceste tratate au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.

Cinci instituţii sunt implicate în conducerea Uniunii Europene: Parlamentul European (ales de către popoarele statelor membre), Consiliul (reprezentând guvernele statelor membre), Comisia (executivul şi organismul cu drept de a iniţia legislaţie), Curtea de Justiţie (care asigură compatibilitatea cu dreptul comunitar), Curtea de Conturi (responsabilă de controlul folosirii fondurilor comunitare). Aceste instituţii sunt sprijinite de alte organisme: Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor (organisme consultative care acordă sprijin ca poziţiile diferitelor categorii sociale şi regiuni ale Uniunii Europene să fie luate în considerare), Avocatul Poporului în Uniunea Europeană (care se ocupă de plângerile cetăţenilor cu privire la administraţia la nivel european), Banca Europeană de Investiţii (instituţia financiară a UE) şi Banca Centrală Europeană (răspunzătoare de politica monetară în zona euro).

Istoria Uniunii Europene, aşa cum rezultă din Raportul general asupra activităţilor Uniunii Europene, se bazează pe cronologia celor mai importante realizări ale Uniunii şi instituţiilor sale. De la declaraţia lui Robert Schuman, din anul 1950, până la primele valuri de aderare din anii '70 şi '80, de la instituirea Pieţei Unice în 1993 până la lansarea monedei euro la 1 ianuarie 1999 şi deschiderea negocierilor de aderare cu ţările Europei Centrale şi de Est.

I. SISTEMUL IMPOZITELOR ŞI TAXELOR ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

1.1. Principii generale ale fiscalităţii în Uniunea Europeană

La începuturile Comunităţilor Europene se punea problema existenţei, la nivel european, a unui sistem de norme fiscale care să propună o mulţime organică de taxe sau impozite europene suplimentare ce trebuiau impuse statelor membre. Soluţia acestei probleme a fost ca un sistem fiscal european, în acest sens, nu poate exista, cel puţin conform dispoziţiilor Tratatului instituţiilor al Comunităţilor Europene. Tratatul în cauză nu atribuie instituţiilor comunitare competente fiscale care să permită acestora crearea de taxe ori impozite proprii.

Sistemul Comunităţilor Europene nu prezintă interes în domeniul fiscal, astfel trebuie precizat că de fapt Tratatul cuprinde dispoziţii pentru eliminarea discriminării fiscale asupra importurilor şi exporturilor de bunuri, că în cadrul Uniunii sunt stabilite scutiri în domeniul agricol şi taxe asupra cărbunelui şi oţelului, că accizele au reprezentat obiectul armonizării comunitare, că impozitarea bunurilor şi serviciilor este guvernată de dispoziţii comunitare prin intermediul unui sistem armonios de taxă asupra valorii adăugate.

O parte din contribuţie este destinată alimentării bilanţului comunitar care este mai puţin de 2% din produsul intern brut european şi nu reprezintă decat 7% din bilanţurile publice, faţă de statele federale, (exemplu S.U.A., unde administraţia absoarbe circa 40% din resursele publice).

Putem afirma că ideii de fiscalitate comunitară îi corespunde mai degrabă un sistem de reguli europene de natură fiscală, care coincid asupra structurii şi evoluţiei fiscalităţii statelor membre pentru completarea obiectivelor construcţiei europene.

În cadrul GATT (General Agrement on Tariffs and Trade), comunitatea internaţională consideră favorabilă liberalizarea comerţului în sensul realizării unei legături mai strânse între economiile ţărilor, realizată prin intermediul constituirii de zone de liber schimb şi uniuni vamale.

Prima fază a unui acord economic este zona de liber schimb care este caracterizată de abolirea taxelor vamale de import între statele participante la acord. În cazul Europei, zona de liber schimb cea mai extinsă cuprinde teritoriile Uniunii Europene, cele ale ţărilor EFTA (Norvegia, Islanda, Elveţia şi Liechtenstein), ale ţărilor VISEGRAD (Ungaria, Polonia, Cehia şi Slovacia) şi Turcia. În anul 1972 a fost semnat acordul asupra Spaţiului Economic European (SEE) la Oporto, şi a fost finalizat pentru promovarea relaţiilor comerciale şi economice între părţile contractante cu scopul atingerii obiectivelor liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor.

Fisiere in arhiva (1):

  • Armonizarea Sistemelor de Impozite si Taxe in Tarile Uniunii Europene.docx