Cambia

IV. Elemente de contemporaneitate în materia cambiei

Legea 39/2008 pentru modificarea si completarea Legii nr. 58/1934 asupra cambiei si biletului la ordin

V. Aspectee generale privind titlurile de credit

Titlurile de credit sunt documente a căror posesie este necesară atat pentru a se putea exercita dreptul ce derivă dintr-o operaţie de credit pe care o constată, cat şi pentru a putea fi investit cu acest drept oricare alt dobanditor ulterior al lor.

La titlurile de credit dreptul este încorporat în document, ajungandu-se astfel ca acesta să dobandeasca o valoare de hartie-valoare, care poate fi obiect de proprietate, de drepturi reale, precum şi de operaţii juridice.

Dreptul şi documentul stau într-o permanentă legătură de conexitate, în aşa fel încat dreptul nu poate fi invocat şi exercitat decat de acela care se găseşte într-o anumită legătură cu documentul şi dacă acesta şi-a conservat existenţa sa materială: dreptul si documentul se întrepătrund.

Apartenenţa dreptului nu determină însă şi apartenenţa documentului, deoarece în materia titlurilor de credit raportul este tocmai contrariu: titularul unui drept real asupra documentului este titularul implicit al dreptului încorporat în document.

Realizandu-se întrepătrunderea de care am vorbit mai sus, dreptul de creanţă încorporat în titlul de credit se desprinde de operaţia juridică ce i-a dat nastere, lăsand impresia că ar izvorî din document. Din această situaţie decurg alte două trăsături comune titlurilor de credit: literalitatea si autonomia.

Cambia, biletul la ordin şi cecul sunt titluri de credit a căror reglementare formează materia dreptului cambial.

Ceea ce caracterizează în mod fundamental titlurile de credit faţă de celelalte titluri documentare utilizate în relaţiile civile şi comerciale este încorporarea creanţei, a creditului, în însuşi titlul, de unde şi denumirea de titlu de credit.

După tipul sau modul de circulaţie al titlului de credit documentul capătă într-o măsură variabilă o valoare economică de lucru, amalgamează lucrul şi raportul juridic, utilizează siguranţa juridica oferită de posesia şi circulatia lucrului, precum şi de disciplina juridică a raportului de drept pur.

VI. Evolutia cambiei

Nu există o părere generală acceptată cu privire la originea cambiei şi la epoca în care se situează apariţia acestei institutii juridice.

Este cert că antichitatea greco-romană a cunoscut operaţia care a devenit în cele din urmă conţinutul cambiei - tratată ca circulaţie în Evul Mediu - şi anume remiterea unei sume de

bani de pe o piaţă pe alta, prin intermediul unui document care atestă vărsămantul.

Însă între permutation, din timpul romanilor şi cambium, din Evul Mediu nu se poate face

decat o simplă analogie, fiindcă scrisoarea întrebuinţată în permutatio nu avea eficacitatea

tratei de mai tarziu. Exigenţele economice care au dat naştere cambiei le găsim şi în Antichitate, dar ele au căpătat un caracter mai accentuat în Evul Mediu.

Terminologic, cambia îşi are originea în latinescul “cambium”, care era o varietate a

contractului “permutatio”, desemnat pentru schimbul de bani contra bani, prin care anticii, având o monedă dată, doreau să o schimbe într-o altă monedă (ceea ce ar corespunde astăzi sintagmei schimb valutar” ).

În normele bancare, cambia este definită ca un instrument de plată ce exprimă obligatia asumată de un debitor de a plăti la vedere sau la scadentă o suma de bani în favoarea unui beneficiar Într-o etapă în care activitatea comercială suferea datorită caracterului rudimentar al comunicaţiilor, insecurităţii transportului, dar şi diversităţii monedelor de plată, cambia a cunoscut o nouă evoluţie.

Comerciantul din statul A, în urma afacerilor încheiate în statul B, putea să dobândească o serie de creanţe faţă de comercianţii din statul B (de exemplu să fi vândut o cantitate de marfă pe care cumpărătorul să se oblige să o plătească la o dată ulterioară predării mărfii).

Reîntors în statul B pentru alte afaceri, n-ar fi fost posibil cumva ca acel comerciant să se angajeze să-şi plătească propriile datorii folosindu-se de creanţa ce o avea împotriva cumpărătorului pentru care scadenţa plăţii nu se împlinise (care în dreptul cambial corespunde raportului fundamental ce stă la baza emiterii cambiei)?