Coordonarea Politicii Monetare cu Politica fiscal-bugetară în România

1. EVOLUTIA UNIUNII EUROPENE

Jean Monnet, secretar adjunct al Societatii Natiunilor, considera dupa cel de-al doilea razboi mondial ca pacea Europei trebuie sustinuta de o uniune economica. La 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul de externe al Frantei, propunea unirea celor doua ramuri strategice – carbunelui si otelului – ale Frantei si Germaniei. Pe baza acestei propuneri in aprilie 1951 a luat fiinta Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului ( C.E.C.O) prin semnarea Tratatului de la Paris de catre sase state: R.F.G., Franta, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg. Tratatul a intrat in vigoare in luna august 1952. Aceste sase tari isi propuneau sa-si uneasca eforturile in vederea scoaterii din criza a industriei carbonifere si a celei siderurgice prin crearea unei „piete comune" a ramurilor respective.

Cele sase tari membre ale Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului au trecut in 1957 la etapa a doua a integrarii lor economice semnând tratatele de la Roma cu privire la Comunitatea Economica Europeana (C.E.E. sau Piata comuna) si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (EURATOM).

Comunitatea Economica Europeana a intrat in vigoare cu 1 ianuarie 1958 devenind cea mai reprezentativa grupare pentru integrarea economica. Din 1972 au aderat la C.E.E.: Marea Britanie, Danemarca si Irlanda prin semnarea Tratatului de la Bruxelles.

In 1973 a fost semnat la Paris un tratat de fuziune a celor trei comunitati (C.E.C.O., EURATOM si C.E.E.) adoptându-se si denumirea oficiala de Comunitatile Europene (C.E.). Aceasta a constituit a treia etapa de integrare economica.

In cadrul celei de a patra etape de integrare si alte tari au aderat la Piata Comuna: Grecia (la 1 ianuarie 1981), Spania si Portugalia (la 1 ianuarie 1986).

Dupa aderarea Angliei, Danemarcei si Portugaliei la C.E.E., celelalte 7 tari membre ale Asociatiei Europene a Liberului Schimb (A.E.L.S.): Norvegia, Suedia, Elvetia, Austria, Finlanda, Liechtenstein si Islanda au negociat cu C.E.E. crearea unei zone de liber schimb. S-a format astfel, cu 1 ianuarie 1993 un Spatiu Economic European (S.E.E.) ce se intinde de la Marea Mediterana pâna la Oceanul Inghetat de Nord.

Cu 1 noiembrie 1993 prin semnarea Tratatului de Maastricht denumirea de C.E.E. se va schimba in Uniunea Europeana.

Din 1 ianuarie 1995 alte trei tari din A.E.L.S.: Austria, Finlanda si Suedia au aderat la Uniunea Europeana, numarul membrilor acesteia ajungând la 15.

Și alte tari europene si-au manifestat dorinta de aderare la Uniunea Europeana. Intre acestea aflandu-se România si Bulgaria care au aderat la Uniunea Europeana la 1 ianuarie 2007.

Comunitatea Europeana a avut 5 obiective economice principale: uniunea vamala; liberalizarea circulatiei capitalurilor; libera circulatie a fortei de munca; piata comuna agricola; uniunea economica si monetara. Uniunea economica si monetara s-a constituit mai târziu dupa lungi negocieri legate de unificarea reglementarilor fiscale si schimbarea unui mare numar de legi.

Tratatul de la Roma, semnat in 1957, nu continea referiri foarte precise cu privire la integrarea monetara. La vremea respectiva era in vigoare acordul de la Bretton-Woods si sistemul cursurilor fixe, iar tarile europene nu aveau inca monedele convertibile. Pentru derularea platilor externe statele din C.E.E. au trebuit sa participe la Uniunea Europeana de Plati, care a functionat pâna in 1958 sub forma unei intelegeri de cliring multilateral.

Uniunea Europeana de Plati a fost urmata din anul 1958 de Acordul Monetar European care prevedea o intelegere de restrângere a oscilatiilor cursurilor monedelor pâna la + 0,75% in jurul paritatii metalice. Din anul 1961, marca germana si guldenul olandez s-au revalorizat cu 5% ceea ce a reprezentat o prima realiniere dupa semnarea Tratatului de la Roma.

Sistemul monetar international a cunoscut o puternica criza la mijlocul anilor 60 ca urmare a deteriorarii situatiei principalei monede de rezerva internationala, dolarul american.

Monedele europene, la rândul lor s-au confruntat cu mari probleme care au dus la devalorizarea lirei italiene, lirei sterline si francului francez si la revalorizarea marcii vest-germane.

Tarile europene, semnatare a Tratatului de la Roma au vazut in criza care se manifesta o amenintare a uniunii vamale (realizata la mijlocul anului 1968) si a obiectivelor politicii agricole comunitare. Pentru calmarea situatiei si coordonarea politicilor economice si monetare, Planul Barre (dupa numele initiatorului, Raymond Barre) din 1969 prevedea asistenta financiara intre tarile membre in caz de criza.

Pentru realizarea integrarii europene in plan monetar era nevoie de masuri mai radicale. Ca urmare statele in cauza, cu prilejul summitului de la Haga din decembrie 1969, au proclamat intentia realizarii in mod gradual a unei uniuni economice si monetare, fiind numit Comitetul Werner in vederea examinarii problemelor integrarii monetare.