Dobânda

În “MANUALUL DE CREDIT SI BANCA” al profesorului Stefan I. Dumitrescu, editat în anul 1941, gasim informatii deosebit de interesante si utile.

Considerând operatiunea de mijlocire a creditului si de efectuare a platilor ca preocupare principala a bancilor, trebuie ca si începuturile acestora sa fie cautate tot în trecutul creditului.

Creditul apare odata cu schimbul între primele nuclee sociale si s-a dezvoltat urmând îndeaproape evolutia economica si sociala. Se mentioneaza, între primele operatiuni de credit, împrumuturile între indivizi, la început sub forma de ajutor, instrumente de lucru sau de aparare, iar mai târziu în bunuri de consum direct: cereale, vânat, peste, fructe etc.

Desigur ca nu în aceasta epoca apar bancile. La început, se presupune ca individul a simtit nevoia unui act de economie, prin care sa strânga un capital si altcineva sa se angajeze sa-l pastreze. Din acel moment se poate vorbi de existenta depozitului si a creditului.

Legile lui Hammurabi, cu peste doua mii de ani înainte de Christos, prevedeau ca atunci când cineva dadea altcuiva argint, aur, sau orice obiect de valoare, spre pastrare, trebuia sa aiba un martor, sa cada de acord asupra conditiilor în care se facea operatiunea, înainte de constituirea depozitului. Acest martor avea sa îndeplineasca functia “înscrisurilor” de mai târziu.

Ni se spune ca si babilonenii, înainte cu 20 de secole practicau depozitul, prin aceea ca încredintau spre pastrare averea lor, diverse valori, unor persoane de încredere, carora li se platea 1/60 din valoarea depozitului dat spre pastrare.

Între popoarele vechi, se pare ca grecii îsi apropiasera mai mult acest gen de operatiuni, începând sa foloseasca templele ca locuri de pastrare. Din considerente de ordin mistic-religios, se presupunea ca atacurile în scopul furtului asupra templelor erau mai putin probabile.

În Parthenon, în templele din Corint, erau camere special amenajate pentru a primi si pastra valorile depuse.

Înca din antichitate, anumite popoare cu preocupari si îndeletniciri de comert, se ocupau cu schimbul de monede si metale pretioase. La romani, înca din secolul IV înainte de Christos, un anumit colt din “Forum”, numit Ianus (dupa numele zeului cu doua capete), era frecventat de cei ce faceau asemenea operatiuni.

Tot istoria ne arata ca schimbul de moneda si folosirea formelor primitive a instrumentelor de credit au dus la aparitia bancherilor de mai târziu, care vor înfiinta institutiile ce vor fi numite banci. Institutia bancii, asa cum exista astazi, nu poate fi privita ca fiind creatia unui individ, a unei generatii sau a unui anumit popor. Bancile sunt rezultatul nevoilor ce au framântat omenirea în decursul timpurilor si au trebuit sa le urmeze în evolutia lor.

Prima banca, în adevaratul sens al cuvântului, sustinea profesorul Stefan I. Dumitrescu, este aceea înfiintata de dogele Michele XI, cunoscuta sub numele de “Banca de Venetia”. În realitate ea a fost continuarea unei asociatii de bancheri, creditori ai Cetatii, care a existat între 1156-1171. Se stie ca în Florenta s-a reglementat, pentru prima data, ca bancherii sa tina registrele si li s-a stabilit obligatia sa înscrie afacerile lor cu cifre romane.

Abia în secolul al XVII-lea încep a fi înfiintate bancile ce se apropie cel mai mult de cele de azi, unele având un caracter special de banci de emisiune, iar altele cu caracter de banci comerciale, menite sa faca operatiunile de banca.

În legatura cu primele începuturi de banca în România, profesorul Victor Slavescu, în cartea “Istoricul Bancii Nationale a României (1880 -1924)”, preciza ca nu se poate vorbi de banci, în sensul deplin al cuvântului, decât catre prima jumatate a secolului al XIX-lea.