Politica monetară în cazul României - monedă și credit

INTRODUCERE

În contextul economiei actuale, pentru a atinge un anumit prag de dezvoltare, orice economie naţională trebuie să aibă o politică economică bine pusă la punct care să conducă spre atingerea obiectivelor internaţionale stabilite.

În urma experienţei acumulate de ţările dezvoltate cât şi de ţările care aspirau către democraţie şi către o economie de piaţă, s-au stabilit 5 obiective generale ale politicii economice:

- Creşterea economică;

- Ocuparea forţei de muncă;

- Stabilitatea preţurilor;

- Echilibrul extern;

- Controlul deficitului bugetar (datoria publică).

Politica economică cuprinde 4 categorii de politici, principale fiind primele două:

- Politica fiscală;

- Politica monetară;

- Politica veniturilor;

- Politici specifice.

Coordonarea politicilor monetare şi fiscale este crucială în stabilitatea macroeconomică. Dat fiind obiectivul politicii monetare de a asigura stabilitatea preţurilor, politica fiscală va fi constrânsă într-un mod semnificativ deoarece va trebui să asigure o optimizare a veniturilor din taxe, un buget ce poate fi susţinut şi o consistenţă între datoria publică şi masa monetară. Într-o economie utopică, între politica monetară şi cea fiscală ar fi o coordonare perfectă. Totuşi, nu trăim într-o lume perfectă, iar astfel de coordonare este imposibil de realizat. Teoretic, ar trebui să existe o transparenţă absolută şi perfectă astfel încât autorităţile monetare şi fiscale, dar şi populaţia să aibă la dispoziţie toate informaţiile necesare.

Dacă ne raportăm la cazul României, se poate observa că nu se îndeplinesc toate condiţiile necesare pentru ca această coordonare să se apropie de perfecţiune. Fiind o ţară cu economie emergentă, care are parte totodată şi de o instabilitate politică accentuată, vor mai trece câţiva ani până când în România va exista o coordonare bună între politica monetară şi cea fiscală.

Politica monetară este instrumentul politicii economice prin intermediul căruia se acţionează asupra ofertei şi cererii de monedă din economie. Obiectivul principal al acesteia este stabilitatea preţurilor, căruia i se mai adaugă limitarea inflaţiei şi menţinerea valorii interne şi externe a monedei.

Acest tip de politică este format din ansamblul intervenţiilor Băncii Centrale sau ale autorităţilor monetare care se efectuează asupra lichidităţii economiei în scopul de a contribui prin utilizarea tehnicilor şi instrumentelor monetare, la realizarea obiectivelor politicii economice.

Pentru a-şi atinge obiectivul fundamental, politica monetară trebuie să ţină cont de următoarele aspecte:

- Creşterea masei monetare până la un nivel optim;

- Menţinerea ratei dobânzii la un nivel corespunzător;

- Practicarea unui nivel optim al ratei de schimb;

- Alocarea optimă a resurselor financiare (fonduri de creditare) în cadrul economiei.

CAP 1. EVOLUŢIA CADRULUI DE CONDUCERE ŞI A ORIENTĂRII POLITICII MONETARE

Înfăptuirea politicii monetare în România, în ultimii 10 ani a fost condiţionată de gradul de independenţă al băncii centrale pe de-o parte, şi de transformările instituţionale şi de comportament la nivel micro- şi macroconomic.

Condiţiile specifice ale tranziţiei au impus BNR realizarea unui echilibru între obiectivele pe termen ale politicii monetare şi restricţiile pe termen scurt, date de evoluţia condiţiilor din economie.

Obiectivele politicii monetare şi anume: limitarea creşterii preţurilor, eliminarea supraevaluării monedei naţionale în vederea asigurării sustenabilităţii balanţei de plăţi, au fost compromise de fragilitatea sistemului bancar, de rigiditatea economiei reale precum şi de constrângerile de natură socială. Din acest motiv, s-au succedat perioade de control asupra masei monetare şi de echilibrare a pieţei monetare şi valutare, cu cele în care masa monetară a sporit considerabil, iar cursul de schimb a fost supraevaluat.

În anul 1991, politica monetară a avut ca obiectiv controlul privind creşterea masei monetare, printr-o serie de măsuri de limitare a creditului neguvernamental. Efectul generat a constat în amplificarea indisciplinei financiare şi fenomenul de neplată a datoriilor, respective blocajul financiar.

În anul 1992 politica monetară a fost ezitantă şi marcată de fluctuaţii; masa monetară a crescut rapid, iar fenomenul inflaţionist s-a reinstalat.

Astfel, pentru perioada 1991 – 1993 rezultatele politicii monetare au fost parţiale: în anul 1993, inflaţia măsurată prin indicii preţurilor de consum a depăşit 250% (nivel mediu anual), fenomen care a demonstrat şi apogeul dificultăţilor în economie.

Anul 1994 a fost considerat un succes al politicii de macrostabilizare, iar politica monetară s-a centrat pe utilizarea concomitentă, sincronizată a două pârghii esenţiale: controlul expansiunii monetare şi creşterea ratelor de dobândă, prin care au putut fi influenţate cantitatea de bani din economie şi preţul acestora. Anul 1994 prezintă importanţă şi prin aceea că a marcat redobândirea încrederii în moneda naţională. Dacă până în acel moment se manifestau intens demonetizarea, dolarizarea şi dezintermedierea financiară, din 1994 procesele respectiv au fost stopate. Masa monetară a crescut în termeni reali, economiile şi creditul, de asemenea, iar viteza de circulaţie a monedei sa stabilizat. O pondere însemnată au deţinut-o operaţiunile de refinanţare de la BNR prin linii de credit. În ansamblu, la nivelul anului 1994, politica monetară s-a caracterizat prin coerenţă, ceea ce a condus la reluarea procesului de economisire în monedă naţională.

Anul 1995 poate fi definit ca anul în care obiectivul explicit al politicii monetare l-a constituit reducerea ratei inflaţiei până la 30%. În ultima parte a anului, s-a produs o deteriorare a balanţei de plăţi şi au reapărut presiunile inflaţioniste care au determinat BNR să înăsprească politica rezervelor minime obligatorii şi să revină la o politică de dobânzi mai restrictivă. S-a urmărit, astfel, reducerea deficitului extern şi reducerea lichidităţii disponibile pentru a limita procesul de multiplicare a bazei monetare.

Rezultatele politicii monetare în perioada anilor ’94 şi ’95 au evidenţiat următoarele corelaţii:

- creşterea mai rapidă a economiilor populaţiei decât a masei şi a creditului neguvernamental, a reprezentat ancora de bază pentru menţinerea încrederii în moneda naţională;

- creşterea masei monetare în sens larg (M2) mai rapid decât a celei în sens restrâns (M1) şi decât al bazei monetare (M0), indică rolul important al intermedierii financiare;