Premise pentru Aderarea României la Zona Euro

Introducere

Procesul de aderare a României la zona euro, adică de renunţare la leu şi de adoptare a monedei unice europene, nu este unul spontan şi nici benevol. Cu excepţia Marii Britanii şi a Danemarcei, care au obţinut derogări permanente, celelalte state membre trebuie să adopte euro, fără o limită exactă de timp.

În ceea ce priveşte România, trebuie să ne întrebăm dacă spaţiul euro este competitiv optim pentru Romînia. Dacă pentru România putem vorbi de un spaţiu competitiv optim, atunci acesta este cel al Europei de sud-est (Albania, Bulgaria, Bosnia şi Herţgovina, Croaţia, Macedonia, Srbia şi Muntenegru, la care se adaugă şi Grecia şi Turcia). Din punct de vedere al indicatorilor financiari, România se va afla într-o stare vulnerabilă în ceea ce priveşte sincronizarea ciclurilor de afaceri cu spaţiul european, pe când în zona de sud-est este loc de creştere şi România poate fi considerată un competitor puternic.

Relaţiile de comerţ şi investiţie dintre România şi vestul Europei nu oferă motive de mulţumire. În schimb, în spaţiul sud-est european analiştii economici identifică mărci romaneşti, canale de distribuţie şi firme care îşi promovează marfa. De exemplu, există firme de mobilă cu sediul social în România care au canale de distribuţie şi magazine în Europa centrală şi de est, firme de IT şi nu doar firme mici. De exemplu, pot fi enumerate Petrom, Flamingo, Terapia, Rompetrol etc.

Sud-estul european contează în comerţul nostru în jur de 7 %, deşi dependenţa comercială reală a Românei este faţă de spaţiul euro, care contează peste 70% în comerţul intern. Această dependenţă se bazează însă pe industrii vechi, cum ar fi textile, pielărie, materiale chimice şi mobilier, care nici măcar nu sunt la cele mai înalte standarde de performanţă.

La 1 ianuarie 2007, România a dobândit statutul de ţară membră a Uniunii Europene. De la această dată, Banca Naţională a României a devenit parte integrantă a Sistemului European al Băncilor Centrale, iar guvernatorul BNR a devenit membru al Consiliului General al Băncii Centale Europene.

În acest context, prin prisma politicii monetare sunt de remarcat acţiunile întreprinse de BNR în vederea eliminării restricţiilor administrative din politica monetară ( de la 1 ianuarie 2007, Consiliul de Administraţie a BNR a decis eliminarea limitei de 300% din fondurile proprii impusă băncilor privind volumul creditelor în valută acordate) şi utilizării doar a instrumentelor de politică monetară ( rata dobânzii de politică monetară, operaţiunile de sterilizare şi rezervele minime obligatorii) pentru a se asigura dezvoltarea unui sistem financiar sănătos şi eficient.

În perioada următoare, politica monetară promovată de BNR are ca obiectiv central asigurarea treptată a convergenţei nominale şi reale cu ţările UE, urmărindu-se intrarea monedei naţionale în ERM II ( Exchange Rate Mechanism) în perspectivele anului 2012 şi adoptarea monedei euro în anul 2014.

Proiectul aderării la zona euro nu a fost însuşit de clasa politică şi nici de populaţie, situaţie care poate duce la o relaxare a reformelor necesare, generând costuri suplimenare. În opinia lui Valentin Lazea, economistul şef al BNR, este nevoie de un plan pentru ca în următorii ani adoptarea euro să fie principalul proiect monetar al ţării.

Potrivit oficialului BNR, mesajul privind proiectul trecerii la euro nu ajunge la populaţie, fie pentru că este considerat prea tehnicist, fie deoarece nu oferă un câştig politic imediat.

Argumentele pentru ca România să adopte euro nu mai târziu de 2012-2014 sunt numeroase. Nici o ţară dintre cele mai „sărace” (Grecia, Portugalia, Irlanda) nu şi-a permis să rămână în afara zonei euro; acesta fiind un „lux” rezervat ţărilor bogate. Până în 2012-2014, cele mai multe ţări din zona est şi central europeană vor fi trecut deja la euro, astfel încât vor avea un avantaj comparativ faţă de România. Investitorii străini acordă o primă autorităţilor care au un program macro-economic credibil pentru trecerea la euro, pe lângă stimulentele microeconomice, iar lipsa acestuia poate conduce la o pierdere de încredere din partea aceloraşi investitori. În plus, se diminuează riscul valutar.