Prețuri și concurență - Inflația, factor de influență a nivelului prețului

INFLAŢIA - FORMĂ DE MANIFESTARE A DEZECHILIBRELOR MONETARE

1. CONCEPTUL DE INFLAŢIE

Unul din obiectivele esenţiale ale politicii economice este, în cazul majorităţii statelor contemporane, combaterea sau măcar limitarea inflaţiei. Cu toate acestea, nu numai definirea şi măsurarea inflaţiei, ci şi însăşi natura fenomenului inflaţionist actual, precum şi mijloacele cele mai potrivite de luptă contra inflaţiei continuă să provoace numeroase controverse. Deşi există diferenţieri între diversele curente de gândire economică, socială şi politică privind natura şi efectele inflaţiei, se poate vorbi de un consens privind necesitatea controlării inflaţiei şi evitării procesului inflaţionist.

Sensul iniţial al noţiunii de "inflaţie" este legat de ideea de "umflare", de "creştere", însă de o creştere dăunătoare. De obicei, se consideră că această stare provine din existenţa unei cantităţi excedentare de monedă, dar inflaţia nu este legată numai de fenomenele monetare.

În analizele moderne o altă idee as¬ociată noţiunii de "inflaţie" este aceea că inflaţia constituie un fenomen dinamic, care apare în mişcare, în cazul în care echilibrul este perturbat, pentru a fi regăsit din nou. Limbajul economic contemporan este foarte sugestiv în această privinţă, cuprinzând expresii ca "presiuni inflaţioniste", "tensiuni inflaţioniste" (fenomene inflaţioniste minore şi parţiale) toate acestea sugerând că inflaţia aparţine domeniului dinamicii economice. Deci, inflaţia este un fenomen care se desfăşoară în timp şi care reflectă anumite "forţe" contrare care întreţin sau dereglează o mişcare prealabilă.

Inflaţia este o expresie a fenomenului de accelerare, adică a unui fenomen de creştere a vitezei diverselor procese, în particular a vitezei de circulaţie a monedei şi a vitezei de creştere a preţurilor.

Potrivit definiţiei clasice a inflaţiei, aceasta este un fenomen care constă, în esenţă, în apariţia în circulaţie a unei cantităţi excedentare de monedă, care creează un dezechilibru.

Ideea că inflaţia înseamnă o cantitate excedentară de monedă şi că acest excedent dereglează viaţa economică este foarte veche. Acest lucru este confirmat de întreaga istorie monetară a secolului XIX şi a primelor decenii ale secolului XX. Într-adevăr, de fiecare dată când, în istorie, autorităţile au decretat cursul forţat al monedei, desfiinţând astfel convertibilitatea în aur a biletelor de hârtie, ele au desfiinţat prin aceasta mecanismul de delimitare a emisiunii monetare. Aceste măsuri au fost adoptate, de obicei în perioade critice - de război sau de după război -, când cheltuielile statelor au fost foarte mari şi desfiinţarea legăturii cu aurul (reprezentată de convertibilitate) a permis acoperirea acestor cheltuieli prin emisiuni monetare, ceea ce a provocat de fiecare dată inflaţie.

Acest tip de inflaţie - cunoscut sub denumirea de " inflaţie monetară" - este definit prin celebra "ecuaţie a schimbului" lui I. Fisher:

M x V = P x T

unde: M = masă monetară V = viteza de circulaţie a monedei

P = nivelul general al preţurilor T = volumul tranzacţiilor

Conform acestei ecuaţii, dacă masa monetară “M” creşte foarte mult, fără nici o măsură, celelalte elemente ale schimbului monetar vor suferi consecinţele. Astfel, presupunând că “M” este factorul cauzal, şi anume, proporţional cauzal al modificării lui “P”, se obţine o primă definiţie a inflaţiei.

În acest context, s-ar putea spune că teoria cantitativă, în forma sa cea mai simplă, dar şi cea mai veche, este tocmai expresia fenomenului inflaţionist. Deoarece, conform acestei teorii, volumul tranzacţiilor, “T”, nu poate creşte, pentru că se află întotdeauna la nivelul maxim permis de factorii de producţie existenţi, iar viteza de circulaţie a monedei, “V”, de asemenea, nu se modifică, fiind legată de obiceiuri, gusturi, preferinţe, etc. care, pe termen scurt rămân neschimbate. În consecinţă, creşterea masei monetare duce în mod necesar la creşterea preţurilor.

Indiferent de forma inflaţiei, aceasta este generată în principal de fenomenul de disparitate. Fenomenul inflaţiei este provocat nu de faptul că un anumit element - masa monetară - creşte în mărime absolută, ci de faptul că modificarea respectivă are loc în discordanţă faţă de alte elemente ale schimbului monetar.

Esenţa inflaţiei constă în disparitatea dintre evoluţia monetară, "umflată" artificial, pe de o parte şi evoluţia naturală a economiei reale, pe de altă parte. Din această cauză, termenul de "inflaţie" se aplică şi altor variabile decât moneda. Se vorbeşte, de exemplu, de "inflaţie bugetară", de "inflaţie salarială", care sunt asociate în mod evident cu inflaţia monetară, dar care pot fi şi fenomene independente.

"Inflaţia bugetară" desemnează o situaţie în care volumul veniturilor şi cheltuielilor bugetului naţional cresc mai repede decât alte elemente. "Inflaţia bugetară" este disparitatea dintre creşterea elementelor bugetului şi alte variabile ale economiei.

"Inflaţia salarială" apare într-o societate care cedează presiunilor puternice ale sindicatelor, ceea ce face ca salariile să crească într-o măsură mai mare decât alte variabile ale economiei.

Înseamnă că se pot găsi atâtea forme de inflaţie câte posibilităţi teoretice de asociere a două câte două variabile economice există. Inflaţia este un fenomen rezultat numai prin raportare.

În lucrările economice actuale, inflaţia este definită, de regulă, prin creşterea preţurilor deşi, de obicei se precizează că nu orice creştere a preţurilor este inflaţionistă.

În mod evident, pentru a face distincţie între o creştere de preţuri neinflaţionistă şi una inflaţionistă, e necesar să se ia în considerare, în primul rând, gradul de generalitate al creşterilor de preţuri. În economie pot avea loc creşteri sau reduceri de preţuri sau pot exista preţuri ce nu se modifică; există situaţii în care corelarea tuturor mişcărilor de preţuri antrenează o creştere a nivelului general al preţurilor, caz în care există inflaţie şi situaţii în care, deşi au loc creşteri ale preţurilor anumitor bunuri, nu există o creştere generală a preţurilor şi deci nu există inflaţie. Rezultă că inflaţia este o mişcare de antrenare, în care se majorează nivelul mediu al tuturor preţurilor. Însă, gradul de generalitate al creşterilor de preţuri nu este un criteriu suficient pentru definirea inflaţiei. Pentru a exista inflaţie, mai trebuie ca majorarea generală de preţuri să fie o creştere care nu conţine în sine, însăşi principiul care să o oprească.

Maniera corectă de a defini inflaţia constă în a spune că aceasta este o tendinţă de creştere generalizată şi accelerată a preţurilor.