Reforma impozitării veniturilor - persoanelor fizice din România

I. ASPECTE GENERALE PRIVIND IMPOZITUL PE VENIT

Impozitul este o formã de prelevare a unei pãrţi din venitul sau averea persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului, prelevare care se face în mod obligatoriu, fãrã contraprestaţie directã şi cu titlu nerambursabil. Impozitele constituie mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare acoperirii cheltuielilor publice.

Din deceniul opt al secolului trecut, impozitele au devenit şi un mijloc de intervenţie în activitatea economicã, ele se pot manifesta ca instrument de încurajare a dezvoltãrii economice în perioadã de recesiune sau ca instrument de frânare a acesteia în perioadã de boom economic.

Dintre toate tipurile de impozite, cele pe veniturile persoanelor fizice contribuie cel mai mult la formarea resurselor financiare ale statului (cu peste 17%).

Impozitele pe venit au fost introduse abia când s-a înregistrat o diferenţiere între veniturile realizate de diverse categorii sociale, respectiv atunci când a crescut numãrul muncitorilor ce obţineau venituri sub formã de salarii, numãrul comercianţilor sau industriaşilor care realizau venituri sub forma profitului sau numãrul proprietarilor funciari ce obţineau venituri sub forma rentei

Se considerã ca acest tip de impozit a fost introdus pentru prima datã spre sfârşitul secolului al XVIII-lea în Marea Britanie, iar odatã cu izbucnirea Primului Rãzboi Mondial acest impozit a fost introdus şi în alte ţãri, precum: SUA, Japonia, Germania, Olanda, Franţa etc.

În majoritatea cazurilor, impozitul pe venituri se aplicã pe fiecare persoanã care realizeazã venituri, existând însã şi excepţii, atunci când veniturile obţinute în comun de mai multe persoane nu se pot individualiza. În aceastã situaţie impunerea se face pe ansamblul persoanelor ce au contribuit la realizarea venitului (familie, gospodãrie etc.).

În ceea ce priveşte sistemul de aşezare a impozitelor pe veniturilor persoanelor fizice, existã douã astfel de sisteme:

1) sistemul impunerii separate în care fiecare categorie de venit obţinut de aceeaşi persoanã face obiectul unei cote de impozit separate,

2) sistemul impunerii globale presupune ca toate veniturile obţinute de aceeaşi persoanã sã fie tratate ca un singur venit cumulat, fiind aplicatã o singurã formulã de cotã de impunere.

Impozitul pe veniturile persoanelor fizice se stabileşte anual pe baza declaraţiei de impunere întocmite de subiectul impozitului, iar încasarea se realizeazã de cele mai multe ori prin stopaj la sursã, de exemplu, plata salariilor nu se face pânã nu se calculeazã şi se reţin sumele datorate statului.

II. IMPOZITUL PE VENITURILE PERSOANELOR FIZICE ÎN ROMÂNIA PÂNǍ ÎN 1945

Pânã la începutul secolului al XIX-lea, sistemul fiscal din Ţãrile Române se caracteriza prin:

- stabilirea şi repartizarea arbitrarã a sarcinilor fiscale,

- inegalitãţi în ceea ce priveşte plata impozitelor,

- neregularitatea perceperii impozitelor.

Principalele surse de venituri ale statului în Ţara Româneascã au fost: dãri de repartiţie ce reprezentau biruri plãtite în mai multe rate, dãri de cotitate cum ar fi oieritul pe oi, vinãrie pe vin, fumãritul pe coşurile de fum etc, o multitudine de dãri, ce dãdeau naştere la dese plângeri din partea ţãranilor.

În Transilvania, principalele dãri cãtre stat au fost dãrile pe porţi, pentru întreţinerea armatei, capitaţia şi muncile obşteşti. În 1754, împãrãteasa Maria Tereza a stabilit urmãtoarele impozite:

- impozitul pe avere

- impozitul pe cap, aplicat pe categorii de contribuabili: pentru ţãrani, mai mic, iar pentru orãşeni, mai mare, nobilimea fiind însã scutitã de impozit.

În secolul al XIX-lea, vistieria statului era constituitã dintr-un impozit achitat de toţi bãrbaţii în vârstã de peste 16 ani, de multe ori banii fiind încasaţi prin intermediul unor metode brutale. Însã aceastã mobilizare de resurse financiare era total inechitabilã pentru cã mai mult de jumãtate din populaţia ţãrii era scutitã de contribuţie, respectiv cei din categoriile sociale superioare cum ar fi boierii, clerul etc.

În 1830, a fost promulgat Regulamentul Organic, care prevedea printre altele şi dispoziţii referitoare la finanţele statului şi sistemul de impunere.

Acest regulament introduce impozitul pe capitaţie,adicã pe cap de familie se impunea plata a 30 lei şi un impozit asupra industriei şi comerţului.

Aceastã capitaţie a fost menţinutã la un nivel constant pânã în 1863, când a fost ridicatã la 36 lei şi extinsã şi asupra fostelor categorii sociale privilegiate de prin neplata acesteia respectiv clerul, boierii, etc.

Din 1866 pânã în 1916, printre impozitele directe au funcţionat şi un impozit complementar de 6 lei şi unul de 1% din venitul contribuabilului, precum şi un impozit pe salarii.

În 1921, Nicolae Titulescu, ministrul de finanţe, a propus o reformã fiscalã inspiratã de legislaţia financiarã a statelor dezvoltate. Aceastã reformã urmãrea printre altele introducerea unui impozit progresiv pe venitul global bazat pe declaraţia contribuabilului, unui impozit pe succesiuni, pe cifra de afaceri, pe avere şi pe îmbogãţirea de rãzboi.