Retail bankingul românesc

CAPITOLUL 1

Evoluţia retail banking-ului românesc

Retail banking-ul este expresia cea mai relevantă a transformărilor din sistemul bancar romanesc pentru că induce, în mod exemplar, apropierea unei mari părţi a societăţii de sistemul bancar, prin lărgirea şi diversificarea clientelei băncilor.

La finele anului 1990, când a avut loc demararea de facto a reformei bancare din România, integrarea europeană a ţării noastre era încă un vis îndepărtat. Sistemul de tip monobancă , alcătuit din Banca Naţională a României şi patru bănci specializate (Banca Română de Comerţ Exterior, Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară, Banca de Investiţii şi Casa de Economii şi Consemnaţiuni) , a fost înlocuit cu un sistem structurat pe două niveluri.

Un palier a fost ocupat de banca centrală, care a devenit unicul organ de emisiune. Prin lege, BNR a devenit responsabilă cu stabilirea şi conducerea politicii monetare şi de credit, cu autorizarea, reglementarea şi supravegherea activităţii societăţilor bancare.

Al doilea palier a revenit băncilor comerciale, constituite ca societăţi pe acţiuni, cu dreptul de a desfăşura o gamă largă de operaţiuni, în condiţiile respectării cerinţelor stabilite de BNR în domeniile reglementării şi supravegherii.

Se disting două mari etape în desfăşurarea reformei bancare.

Prima etapă s-a derulat în perioada 1990-1997. Atunci s-au pus bazele sistemului bancar pe două niveluri, specific economiei de piaţă. România a dobândit trei importante acte legislative: Legea bancară, Legea privind Statutul BNR şi, către sfârşitul perioadei, Legea privind privatizarea societăţilor bancare la care statul este acţionar.

În cea de-a doua etapă, ulterioară anului 1997, banca centrală a acţionat pentru îmbunătăţirea legislaţiei bancare prin alinierea acesteia la standardele europene. Totodată, a iniţiat un proces de asanare şi consolidare a sistemului bancar, un proces necesar după problemele grave din anii 1998-1999, când recesiunea economică a lovit puternic verigile slabe ale sistemului bancar.

Din punct de vedere al evoluţiei cantitative a sistemului bancar, prima etapă s-a caracterizat printr-o extindere rapidă, numărul băncilor comerciale crescând de aproape trei ori. Concomitent cu mărirea reţelei teritoriale şi cu diversificarea operaţiunilor societăţilor bancare cu capital de stat, capitalul privat, capitalul cooperatist şi cel mixt şi-au făcut tot mai mult simţită prezenţa, în paralel cu continuarea procesului de integrare a sucursalelor băncilor străine în activitatea bancară autohtonă.

Deşi reformele au înaintat repede, până în anul 1997 poziţia deţinută de proprietatea de stat în ansamblul sectorului bancar a rămas dominantă, cu toate că BNR a autorizat, aproape în exclusivitate, numai înfiinţarea de noi bănci private, cu capital românesc sau străin. În privinţa structurii activelor, de exemplu, sistemul bancar se caracteriza printr-o concentrare pronunţată, la nivelul principalelor patru bănci de stat - Banca Agricolă, Banca Comercială Română (BCR), Banca Română de Comerţ Exterior (Bancorex) şi Banca Română pentru Dezvoltare (BRD). Acest fenomen a înregistrat însă o tendinţă de estompare datorită apariţiei noilor bănci private. Astfel, ca pondere în totalul activelor la nivel de sistem, bilanţul celor patru bănci a scăzut de la 83 la sută în anul 1991 la 62 la sută în anul 1998.

O altă caracteristică a sistemului bancar în perioada 1990-1997 a fost menţinerea unui grad ridicat de segmentare - reflectat prin orientarea prioritară a băncilor de stat către finanţarea sectorului public, a celor cu capital privat românesc către creditarea agenţilor economici privaţi autohtoni, în timp ce băncile străine au colaborat îndeosebi cu marile companii străine prezente în ţara noastră.

În vederea asigurării unei baze economice sănătoase a sistemului bancar şi a funcţionării sale pe criterii competitive, BNR a adoptat o politică de autorizare prudentă, favorabilă înfiinţării unui număr relativ mic de bănci, dar puternice, cu capital solid. Aprecierea corectă a acestei poziţii a BNR trebuie să aibă în vedere, pe de o parte, entuziasmul general faţă de înfiinţarea de noi bănci iar pe de altă parte, cunoştinţele insuficiente la nivelul societăţii româneşti privind riscurile industriei bancare.

Pentru a face faţă avalanşei de solicitări, BNR a hotărât, încă din anul 1992, ca nivelul minim al capitalului social necesar autorizării unei bănci comerciale să fie cel puţin egal cu cel prevăzut de standardele europene - 5 milioane ECU/euro. Aceleaşi standarde au fost avute în vedere şi la stabilirea cerinţelor de autorizare referitoare la calitatea managerilor şi a acţionarilor principali ai unei bănci. În acelaşi scop, de a evita apariţia de noi bănci neviabile, BNR a introdus, în special începând cu anul 1995, restricţii referitoare la posibilitatea participării companiilor cu capital de stat în calitate de acţionar la constituirea unor societăţi bancare.

O preocupare permanentă a BNR, în acest interval, a constat în creşterea eficienţei activităţii de supraveghere a instituţiilor de credit, orientată în primul rând către evaluarea performanţelor şi analiza în dinamică a situaţiei fiecărei bănci. În acelaşi timp, a avut ca scop verificarea gradului de respectare a indicatorilor prudenţiali prevăzuţi de reglementările în materie şi, totodată, adoptarea, pe această bază, a măsurilor de prevenire a deteriorării situaţiei financiare a băncilor în cauză şi stabilirea sancţiunilor legale aplicabile în cazul nerespectării acestor norme.

Experienţa anilor '90 a relevat că, în afară de existenţa unui cadru adecvat de reglementare şi supraveghere prudenţială, starea de sănătate a unui sistem bancar depinde în mod decisiv de buna funcţionare a economiei în general. Disfuncţionalităţile de ordin structural, consemnate la nivelul sectorului real al economiei - cu deosebire gradul înalt de îndatorare a unui număr mare de întreprinderi faţă de stat şi de furnizori şi declinul producţiei în intervalul 1997-1999 - s-au reflectat în deteriorarea calităţii portofoliului de credite al bancilor, mai ales a băncilor cu expuneri sectoriale mari. Sunt de notorietate cazurile Băncii Agricole, Bancorex şi Băncii Columna.