Riscul de Lichiditate

1. Generalitati privind riscul bancar si riscul de lichiditate

Problemele de risc si incertitudine au existat întotdeauna pentru societatile comerciale, banci, institutii financiare, pentru persoane fizice sau alte persoane juridice. Astfel, din cele mai vechi timpuri, problema riscurilor, a incertitudinii si asigurarii în fata riscului a preocupat lumea specialistilor din diverse domenii de activitate. Notiunea de risc poate fi definita ca un angajament care poarta o incertitudine,datorita posibilitatii de castig sau pierdere.

Pentru identificarea si evaluarea riscurilor semnificative, bancile trebuie sa-si organizeze o monitorizare eficienta prin intermediul Consiliului de Administratie. Acesta stabileste nivelurile acceptabile pentru riscurile semnificative si asigura luarea masurilor necesare de catre conducatori pentru identificarea,evaluarea si controlul acestor riscuri.

În cadrul unei societati bancare, obiectivul esential îl constituie obtinerea profitului si determinarea cailor care conduc la cresterea performantelor bancare. Una dintre caile care pot conduce la îndeplinirea obiectivului stabilit vizeaza cunoasterea, gestionarea, controlul si asigurarea riscurilor financiar-bancare, riscuri care sunt multiple si multidimensionale.

Prin insasi esenta sa, riscul este un element necontrolabil, adica imposibil sau dificil de gestionat. Riscul exprima probabilitatea de producere a unui eveniment cu consecinte adverse pentru institutia bancara, iar expunerea la risc reprezinta valoarea actuala a tuturor pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care le-ar suporta aceasta.

Bancile au structuri specializate care se ocupa cu managementul riscului avand atributii in gestionarea centralizata a informatiilor de risc bancar la nivelul intregii banci. Gestiunea sau administrarea riscurilor bancare semnifica: identificarea, evaluarea, monitorizarea, controlul si eliminarea riscului.

În ansamblul tehnicilor si modalitatilor de gestionare a riscurilor, gestiunea activelor si pasivelor ocupa un plan central. Gestionarea riscurilor si gestionarea activelor si pasivelor se adreseaza mai întâi riscurilor cuantificabile, de exemplu riscurilor financiare, riscurilor legate de asigurarea lichiditatii, variatiei ratei dobânzii sau riscului de credit etc.

Lichiditatea bancară este o problemă de gestiune a pasivelor şi activelor bancare care au grade diferite de lichiditate. Ea reprezintă abilitatea băncilor de a-şi onora obligaţiile financiare asumate şi exprimă capacitatea activelor de a fi transformate rapid şi cu cheltuieli minime în monedă lichidă (numerar sau disponibil în contul curent).[1].

Un nivel de lichiditate necorespunzător poate duce, în situaţia unei reduceri neaşteptate a numerarului, la necesitatea atragerii unor resurse suplimentare cu costuri mari, reducând astfel profitabilitatea băncii şi determinând, în ultimă instanţă, insolvabilitatea.

Pe de altă parte, o lichiditate excesivă diminuează rentabilitatea activelor, conducând la obţinerea unor performanţe financiare slabe.

De asemenea, menţinerea unei lichidităţi adecvate depinde şi de modul în care piaţa percepe situaţia financiară a băncii. De pildă, dacă imaginea băncii se deteriorează, ca urmare a unei pierderi importante în portofoliul de credite, va apărea o cerere mare de lichiditate. În aceste condiţii va atrage fonduri de pe piaţă, dar cu costuri mari, înrăutăţindu-şi astfel şi mai mult situaţia veniturilor.

Importanţa menţinerii unei lichidităţi bancare adecvate rezidă şi din funcţiile acesteia [2]:

- asigură desfăşurarea normală a activităţii bancare prin fluidizarea procesului de intermediere bancară;

- protejează interesele clienţilor, pe de o parte şi ale acţionarilor, pe de altă parte, ştiut fiind faptul că în cazul unor „accidente“, cât de mici, de lichiditate, impactul asupra clientelei, pe calea efectelor psihologice, în condiţiile unei culturi bancare incipiente, poate conduce la colapsul unei bănci;

- asigură o capacitate rezonabilă de rambursare a depozitelor către clienţi, independent de modul în care sunt returnate băncii plasamentele în credite şi în alte active (aceasta se realizează printr-o corelare optimă a maturităţii plasamentelor cu cea a resurselor pe benzi de lichiditate);

- asigură independenţa băncii faţă de sursele de împrumut marginale de pe piaţă, care au costuri ridicate;

- contribuie la evitarea lichidităţii forţate a anumitor plasamente neajunse la scadenţă, pentru procurarea resurselor necesare unor retrageri programate sau nu;

- contribuie la evitarea împrumuturilor de ultimă instanţă, de la Banca Centrală.

2. Riscul de lichiditate-definitii, clasificari

Riscul de lichiditate este riscul inregistrarii de pierderi sau al nerealizarii profiturilor estimate si rezulta din imposibilitatea bancii de a onora in orice moment obligatiile de plat ape termen scurt. Riscul de lichiditate constă în probabilitatea ca banca să nu-şi poată onora plăţile faţă de clienţi, datorită devierii proporţiei dintre plasamentele pe termen lung şi a celor pe termen scurt şi a necorelării cu structura pasivelor băncii [3]. Arta de a transforma resursele cu scadenţă mică, în plasamente cu scadenţă mare şi de a putea face faţă crizei de lichiditate într-un timp scurt şi cu costuri scăzute este specifică managementului bancar [4].

În acest sens, managementul bancar trebuie să rezolve trei aspecte ale riscului de lichiditate, şi anume:

- să se protejeze împotriva riscului de lichiditate, prin:

– atragerea disponibilităţilor băneşti ale populaţiei (acordarea de credite de către bănci presupune alocarea unor sume pe care acestea le au sub forma depozitelor trase, iar băncile care atrag depozite de la populaţie sunt mai puţin expuse riscului de lichiditate);

– identificarea unor depozite stabile – depozite la termen, certificate de depozit ş.a. – care, pe de o parte, permit băncilor să investească pe termen lung, iar, pe de altă parte, diminuează riscul de lichiditate deoarece retragerea depozitelor nu se poate face inopinat;

– creşterea fondurilor proprii (majorarea capitalului social, şi implicit a fondurilor proprii, măreşte puterea financiară şi lichiditatea băncilor, permiţându-le să facă investiţii pe termen lung din resurse proprii);

– refinanţare (respectiv prin gajarea, cesionarea sau cedarea unor titluri de creanţe aflate în portofoliul băncii, în schimbul lichidităţilor de care are nevoie urgentă sau apelarea la credite de refinanţare de la Banca Naţională care acţionează ca împrumutător de ultimă instanţă);

– anticiparea evoluţiei zilnice a intrărilor şi ieşirilor de fonduri, respectiv a soldului net al băncii la sfârşitul zilei;

– acoperirea deficitelor şi plasarea excedentelor (de regulă, acoperirea deficitelor presupune mobilizarea unor credite contra unor titluri de valoare din portofoliul băncii, iar excedentele rezultate, fie se plasează pe piaţa interbancară, fie se utilizează pentru stingerea unor obligaţii ale băncii în avans, atunci când se preconizează o creştere a ratei dobânzii);