Bioestetică

Bioestetica (sau fiziognomia) este o teorie nestiintifica ce presupune existenta unei legaturi între trasaturile morale ale unei fiinte si estetica din înfatisarea ei exterioara. Sînt lucruri care, din cauza ca le avem mereu în fata ochilor si ne-am obisnuit cu ele, ni se par firesti si nu le mai acordam nici o atentie, desi daca am privi cu mai mult discernamînt, ne-am da seama ca ele ne ajuta sa întelegem mai bine creatia lui Dumnezeu si sensul vietii, pe care filozofii si filfizonii l-au cautat atîta vreme. În cursul evolutiei vietii au aparut patru fiziognomii, patru legaturi între caracteristicile psihologice ale unui animal si estetica din înfatisarea lui exterioara.

Bioestetica se refera numai la parametri a caror variatie se deruleaza lent în timp si care modifica definiv proportiile între volumele corpului – contractarea sau relaxarea temporara a muschilor, faptul ca starile afective au fiecare cîte o expresie faciala proprie, nu este considerat bioestetica.

1o Cea mai veche, cea mai primitiva si cel mai usor de observat este bioestetica sexelor. Pe lînga ca cele doua sexe ale unei specii  masculul si femela  au instincte fundamental diferite, ele se prezinta diferit si ca înfatisare. De obicei, seamana între ele suficient de mult pentru a fi identificate ca specie, grupa sau rasa, dar exista si cazuri (rare) în care aceasta bioestetica e dusa la extrem si de-a dreptul “scandaloasa” : la unele animale primitive masculul si femela arata atît de diferit unul de celalalt, încît cu greu am banui ca fac parte din aceeasi specie (femela nu numai ca are alta forma si culoare, dar este si de zece ori mai mare ca masculul). De asemenea, exista exceptii si de la regula ca un animal pastreaza acelasi sex de-a lungul vietii : în mod uimitor, unele specii de pesti sau batracieni sînt capabile ca, în decurs de cîteva saptamîni, sa-si schimbe întreaga fiziologie a corpului pentru a deveni din femela mascul sau invers.

2o O alta fiziognomie, mai evoluata, este fiziognomia inocentei. Daca la organismele primitive puii nu sînt decît niste adulti în miniatura, capabili sa ucida înca din momentul cînd ies din ou, în schimb, la organismele evoluate (în principal la pasari si mamifere) puii au o fire blajina si pasnica. Prietenosi si inofensivi, depind întru totul de parinti sa le procure hrana si sa-i fereasca de pericole. Aceasta vîrsta a inocentei este însotita si de un aspect fizic “dragalas”, o conformatie a corpului în care, la unele specii capul, la altele membrele, sînt disproportionat de mari în raport cu corpul, si o geometrie a capului în care cutia craniana, globii oculari si urechile sînt mari, pe cînd nasul, pometii, maxilarul si mandibula caraghios de mici.

Pe masura ce animalul se maturizeaza si abandoneaza firea inocenta si naiva, aspectul dragalas si neajutorat dispare si el (cu exceptia pestisorului guppy, a ursului panda, a papagalului ara si a altor cîtiva, care – nu stim de ce – pastreaza înfatisarea simpatica si inofensiva si la maturitate).

Ceea ce este esential în aceasta bioestetica este ca un volum mare aduce implicit o masa mare, deci o povara, încît bietul animal “se chinuie” sa sustina un cap enorm si greu pe un gît subtire si firav sau sa ridice niste picioare masive si grele cu o musculatura slaba si nedezvoltata. Acesta si este motivul pentru care miscarile lor sînt stîngace si neîndemînatice, iar înfatisarea lor ne inspira sentimente de mila si duiosie.

De altfel, daca aplicam acelasi procedeu unui om obisnuit si îl încaltam cu pantofi mari si grei, efectul va fi acelasi : datorita lor, va parea mai simpatic.

3o O alta fiziognomie, si mai evoluata, este cea a personalitatii animale. O privire mai atenta spre regnul animal – mai precis, spre partea lui superioara (pesti, reptile, pasari, mamifere) – scoate în evidenta o ciudata concordanta : în cadrul fiecarei grupe de animale, personalitatea puternica, instinctele de curaj si mîndrie, par sa favorizeze o înfatisare nobila din punct de vedere estetic, o “tinuta falnica si impunatoare” ; temperamentul fricos sau meschin, dimpotriva, un aspect fizic mai putin impresionant sau chiar respingator. Despre marea majoritate a animalelor (la fel ca despre marea majoritate a oamenilor) cu greu s-ar putea face afirmatii categorice în acest sens : nu s-ar putea spune nici ca arata impresionant, nici ca ar fi respingatoare sau urîte, dar în general, sînt considerate a arata bine : felinele, falconiformele, teropodele si rechinii, si sînt considerate a arata prost o serie de alte animale (pe care toti le evita). Neexistînd indicii depre comportamentul teropodelor, s-ar putea la fel de bine ca vestitul tiranosaur sa fi fost în realitate departe de imaginea de razboinic cu care îl zugravim noi astazi : un molîu lenes si urît mirositor, care se hranea cu cadavre sau cu resturi ramase de la altii – daca însa vom înclina sa ni-i imaginam ca “pradatori feroce” sau “vînatori de temut” o facem doar bazîndu-ne pe felul cum arata : arata bine.

Aceasta bioestetica este cel mai adesea folosita ca simbolistica în operele noastre literare si filozofice : diferenta dintre leu si porc, dintre vultur si ratoi, dintre cîinele de rasa si jigodie etc. Leul, vulturul, raptorul sau rechinul reprezinta pentru noi întruchipari ale perfectiunii si au cea mai mare cautare ca blazon, stema sau emblema.