Imunitatea Dobândită

În afara rezistenței înnăscute, de specie, de care beneficiază toți indivizii unei specii, fiecare individ dobândește în cursul vieții individuale, propria experiență imunologică față de diferiți agenți infecțioși.

Imunitatea dobândită (inductibilă) este starea de rezistență a organismului față de factorii non-self antigenici, realizată prin structuri și funcții de neoformație cu un înalt grad de specificitate pentru antigen.

A fost denumită inductibilă deoarece apare ca răspuns la contactul organismului cu un stimul specific reprezentat de agentul patogen sau de unele produse toxice de metabolism ale acestuia.

Ea este în general destul de solidă, dar totuși prezintă un anumit grad de relativitate în sensul că poate fi învinsă în cazul în care organismul vine în contact cu o doza masivă de microbi sau cu o tulpină deosebit de virulentă.

Principalele caracteristici ale imunității dobândite sunt următoarele:

• are un caracter individual, sfera ei de cuprindere referindu-se numai la unii indivizi dintr-o specie;

• prima treaptă filogenetică pe care apare este reprezentată de vertebrate;

• momentul apariției este dependentă de pătrunderea în organism a antigenului și poate fi oricând în cursul dezvoltării ontogenetice a individului matur imunologic;

• are un caracter netransmisibil ereditar, numai în unele cazuri se poate transmite vertical de la mamă la făt;

• efectorii imunității dobândite sunt constituiți din structuri si funcții de neoformație de natură umorală (anticorpi sau imunoglobuline) și celulară (limfocitele sensibilizate specific si alte tipuri de celule);

• acțiunea efectorilor este specifică și diferențiată în funcție de antigen;

• în determinismul imunității dobândite sunt implicate mecanisme cu memorie.

Clasificarea imunității dobândite se realizează după mai multe criterii, și anume :

1) Prezența antigenului și participarea organismului la elaborarea anticorpilor în :

a) imunitatea dobândită natural

•activă : în care antigenul pătrunde în organism pe căi naturale, de regulă printr-o infecție naturală, sau pe căi artificiale, în mod voit prin vaccinare; imunitatea activă se instalează în 6 - 10 zile, timp necesar producerii efectorilor imuni.

Unele infecții, cum ar fi rujeola, variola, oreionul, si altele asigură o protecție specifică

a organismului pentru tot restul vieții, iar altele, de exemplu difteria, tusea convulsivă, etc. conferă organismului o protecție mai puțin solidă, de numai câțiva ani. În cazul altor infecții, ca de exemplu virozelor respiratorii, această stare de imunitate poate dura numai câteva săptămâni.

În determinismul acestei stări de imunitate post-infecțioasă sunt implicate mecanisme de memorie datorită cărora la un contact ulterior cu agentul infecțios respectiv, organismul reacționează activ împiedicând evoluția infecției.

• pasivă: în care antigenul nu vine în contact cu organismul, care nu-și produce singur efectorii imuni, primindu-i însa prin transfer de la un organism donator cu o stare de imunitate activă.

Prin analogie cu imunitatea activă, imunitatea pasivă poate fi dobandită pe căi naturale, prin transferul efectorilor, de cele mai multe ori a celor umorali de la mamă la făt, transplacentar la speciile cu placenta hemocorială si colostral, la speciile cu alte tipuri de placentă nepermeabilă sau pe căi artificiale prin serumizare sau transfer de celule. Imunitatea pasivă se instalează chiar în momentul transferului efectorilor imuni si este de scurtă durată de la câteva zile la doua - trei săptămâni.

În funcție de calitatea și cantitatea anticorpilor materni, imunitatea nou născutului este variabilă cantitativ și calitativ. Nou născutul dobândește o receptivitate numai față de bolile pentru care a primit anticorpii protectori de la mamă. Odată cu dispariția acestor anticorpi, imunitatea scade treptat, încât după 3-6 luni de viață organismul copilului devine sensibil față de agenții patogeni respectivi.

b) imunitatea dobândită artificil. Reprezintă o stare de nereceptivitate a organismului la acțiunea unor agenți infecțioși, indusă în mod voit, dirijat de către om.

De asemenea și aici imunitatea dobândită artificial poate fi:

• activă: prin vaccinare, organismul vaccinat își elaborează anticorpii care îi asigură o stare de protecție temporară față de agentul infecțios din care a fost preparat vaccinul.

Vaccinurile sunt produse biologice care conțin bacterii cu virulență atenuată, bacterii omorâte, toxine modificate, virusuri infecțioase dar cu virulență atenuată, respectiv virusuri inactive și care, introduse pe o cale adecvată în organismul uman sau animal, stimulează reactivitatea imunitară, generând o stare de protecție temporară față de agentul infecțios din care au fost preparate.