Insecte Acvatice din Zona Lacului Beliș-Fântânele

Introducere

Lucrarea de faţă se referă la studiul insectelor acvatice de lac şi baltă. Vom încerca să redăm câteva aspecte legate de aceste comunităţi de insecte aflate în lacul artificial Beliş-Fântânele. Lacul Beliș-Fântânele este un lac artificial de acumulare din Munții Gilăului, județul Cluj.

A fost amenajat în perioada 1970-1974 cu scop hidroenergetic, pe cursul râului Someșul Cald. Are o suprafață de 9,8 kmp și o lungime de 13 km, fiind situat la o altitudine de 990 m. Pe malul lacului se află stațiunea turistică Beliș-Fântânele.

Lacul Beliș-Fântânele este situat în vestul județului Cluj, în partea nordică a munților Apuseni, la confluența dintre munții Gilăului (est), munții Vlădeasa (vest) și Muntele Mare (sud).

În perioada 1970-1974 locuitorii vechii comune Beliș au fost nevoiți să se strămute pe actualul amplasament al satului. Cătune, precum Milioan, Pleș, Dădești, Bolojești sau Giurcuța de Jos, sunt acum de domeniul amintirii și doar în verile foarte secetoase, când nivelul apei lacului scade foarte mult, se pot vedea ruinele caselor abandonate de moți, cele mai celebre fiind ruinele fostei biserici din Giurcuța de Jos.

Fig. 1. Lacul Beliş (original)

Capitol I.

Clasa insecte

Insectele formează o parte însemnată a lumii animalelor acvatice, depăşind toate celelalte grupe atât numeric, cât şi ca bogăţie de forme. Este de ajuns să observăm roiurile de ţânţari, de musculiţe, de efemere, de trichoptere şi de odonate pentru ca să ne dăm seama de numărul mare al larvelor lor acvatice. Insectele constituie un material bogat pentru observaţii şi cercetări biologice. Ele se găsesc în toate biotopurile şi s-au adaptat în decursul evoluţiei lor la diferite medii de viaţă. Cele mai multe transformări le-au suferit mişcarea şi respiraţia. Astfel, de la deplasarea pe uscat s-a trecut treptat la înnot, iar de la respiraţia aerului atmosferic (prin trahei), la o respiraţie pur acvatică (prin trahei modificate).

Piciorul de tip locomotor se păstreză la majoritatea formelor bentonice; tipul alergător se întâlneşte la unele insecte ce trăiesc la suprafaţa apei, iar piciorul înnotător reprezintă o altă adaptare şi se caracterizează prin alungirea şi lăţirea articolelor, care sunt prevăzute cu peri înnotători. Piciorul-vâslă este cel mai bine reprezentat la formele nectonice de coleoptere şi hemiptere. Uneori, în calitate de organe de vâslit sunt folosite aripile, ca, de exemplu, la himenoptere. Trecerea de la viaţa de uscat la cea acvatică se reflectă şi în forma corpului, care devine hidrodinamică.

În general, insectele au corpul împărţit în cap, torace şi abdomen, fiecare parte fiind formată din mai multe segmente. Un segment este alcătuit dintr-o parte dorsală, numită tergit, o parte ventrală, numită sternit, şi părţile laterale, numite pleure. La cap (fig. 2) se disting câteva regiuni: fruntea situată între ochi, continuată anterior cu clipeul şi posterior cu vertexul, occiputul şi gâtul. Obrajii sunt situaţi lateral şi sub ochi şi se prelungesc posterior cu tâmplele. Capul prezintă doi ochi compuşi, unul sau mai mulţi oceli, o pereche de antene si piesele bucale variat conformate, în funcţie de hrană.

Fig. 2. Cap de insectă (http://www.scioly.org/wiki/Dont_Bug_Me)

Aparatul bucal tipic este alcătuit din următoarele piese: două mandibule, două maxile (prevăzute cu palpi maxilari mai mult sau mai puţin dezvoltaţi, cu doi lobi: unul intern, lacinia, şi altul extern, galea) şi labium sau buza inferioară ( prevăzută cu palpi labial, cu doi lobi interni numite glose şi doi lobi externi, paraglose). Piesele bucale sunt protejate de o cută superioră a tegumentului, numită labrum sau buză superioară.

Toracele prezintă trei segmente: protorace, mezotorace şi metatorace şi poartă dorsal aripile, iar ventral trei perechi de picioare, de unde şi numele de hexapode. Aripile, în număr de 1-2 perechi, pot lipsi uneori. Prima pereche de aripi poate fi variat conformată: chitinoasă în întregime (elitre), chitinoasă doar la baza lor (hemielitre), membranoasă etc. Picioarele sunt formate din mai multe articole, purtând diferite denumiri: coxa, trochanter, femur, tibie şi tars.

Abdomenul este, de obicei, segmentat şi se mai poate termina cu diferite prelungiri; cerci, stili, apendici genitali, tarieră etc.

Dezvoltarea se face, în general, prin metamorfoză, care poate fi completă, când din ou ies larve care se transform în nimfe, iar acestea în adulţi, sau incompletă, când lispeşte unul din stadiile de dezvoltare, mai ales nimfa. Larvele pot să semene cu adulţii sau să difere de aceştia.