Laur

Datura innoxia Fam Solanaceae.

Denumiri populare: laur indian, laur păros, tulbea, turbăciune, tulburea.

Istoric şi întrebuinţări: specia Datura a fost mult întrebuinţată ca plantă medicinală în America Centrală încă din antichitate. Ea a fost întâlnită în literatura de specialitate sub denumirea de laur indian, ca urmare a utilizării plantei de către triburile de indieni din America Centrală, în medicină şi în ritualuri religioase. De aceia a fost de multe ori confundată cu Datura metel cunoscută tot sub denumirea de laur indian, specie însă originară din India şi întrebuinţată în aceleaşi scopuri, pentru proprietăţile calmante, narcotice, antispasmodice, de către băştinaşi.

Cele două specii D.innoxia şi D.metel au fost considerate mult timp identice, datorită asemănării şi conţinutului apropiat de scopolamină, iar numele lor folosite ca sinonime. Această eroare a fost semnalată de Safford care prin examinarea detaliilor caracteristice morfologice, prin analizele chimice şi histologice au reuşit să facă distincţie între cele două specii.

Din Mexic Datura innoxia s-a răspândit în Europa mai întâi ca plantă ornamentală, decorativă, apoi şi ca plantă medicinală. Astfel ea a fost introdusă în cultură în 1952 în URSS. Începând din 1961 ea a fost cultivată şi în Ungaria, în 1961 a fost introdusă în Polonia, iar în 1961-1962 s-au realizat primele culturi în Bulgaria. Dacii îi spuneau „tulbea” de la tulbure, a ameţi, a otrăvii (de unde numele de turbărea, turbăciune) şi foloseau laurul drept plantă tămăduitoare pentru astm, dar şi ca plantă puternic otrăvitoare, care provoacă nebunia. Mai târziu, în medicina noastră sătească, frunzele crude sau uşor pârlite în foc se puneau pe răni şi pe bube ca să tragă puroiul, fiertura de frunze se folosea la umflături, iar durerile de gât se tratau cu frunze fierte. Guta se trata cu băi din partea superioară a plantei, iar maceratul din frunze se folosea contra durerilor de ochi. În sfârşit pentru tratarea dizenteriei se lua o capsulă de laur (măciulia plantei) se scotea sămânţa neagră dintr-o singură despărţitură, se ardea, cenuşa obţinută se împărţea în 9 părţi egale din care 8 se aruncau, iar cea rămasă se împărţea în 9 porţii egale, din care 8 se aruncau, iar cea rămasă se împărţea iarăşi în 3 luându-se în 3 dimineţi la rând, cu apă sau puţin rachiu.

Se pare că alte popoare nu erau aşa de pricepute ca dacii, în folosirea laurului ca plantă medicinală şi cei trataţi de babele vrăjitoare mureau otrăviţi. Într-o antologie de „Plante vrăjitoreşti” publicată recent în America, se vorbeşte de pildă, despre o întâmplare petrecută prin 1676, când unor soldaţi li s-a dat să mănânce o supă condimentată cu frunze tocate de laur. Rezultatul a fost dramatic: bieţii recruţi n-au murit, dar au intrat într-o stare de nebunie care a durat luni de zile, fără să-şi amintească nimic, după ce le-a revenit cunoştinţa. În India, China şi la Indienii americani, laurul se foloseşte şi azi ca plantă medicinală şi ca afrodiziac.

În cronicile medievale se spune că pe vremea când berea se prepara încă în gospodăriile ţărăneşti, în compoziţia ei se adăuga şi o cantitate de laur, ca să-i sporească tăria şi capacitatea de a ameţi. Ba mai rău, femeile necredincioase le puneau seminţe de laur bieţilor soţi direct în mâncare, ca să-i narcotizeze total şi ele să-şi facă mendrele cu alţi bărbaţi. Se mai întâmpla şi invers, ca vre-un îndrăgostit refuzat de femeia pe care o adora să-i pună acesteia un strop de esenţă de laur în apă, necinstind-o pentru toată viaţa. Ceva mai târziu, pe la 1780, laurul era folosit adesea de hoţi, ca să scape de puşcărie. Cum îi convingeau pe paznici să le accepte oferta, amestecată în vin nu se ştie, cert este că mulţi dintre cei păcăliţi au murit. La fel li s-a întâmplat şi unor ţărani polonezi generoşi, care găzduind peste noapte o femeie sărmană, au fost narcotizaţi de ea cu frunze de laur şi jefuiţi. N-au murit, dar toată viaţa au trăit ca nişte nebuni.

Datorită însuşirilor sale halucinogene laurul face parte dintre ingredientele Alifiei Vrăjitoarelor, leac cunoscut, se pare şi în satele noastre din Maramureş şi Bucovina, unde era folosit de solomonari pentru zbor şi pentru adusul flăcărilor, prin văzduh în şezători. Ăi despre călugării franciscani se spune că ar fi folosit laurul pentru a facilita levitaţia.

În ţara noastră primele referiri la biologia şi unele elemente de agrotehnică ale laurului indian specificat sub denumirea de D.metel datează din 1933. Până în 1959, în literatura noastră de specialitate este semnalată specia D.Metel care s-a cultivat în diferite centre din ţară: Lovrin, Valul lui Traian, Moara Domnească.

Date sigure privind cultivarea speciei D.innoxia denumită laur păros, se referă la anul 1962, când au fost iniţiate experienţe la ICCPT- Fundulea de către laboratorul de plante medicinale şi aromatice.

Materia primă vegetală, sub formă de herba sau de fructe imature, este valorificată exclusiv pentru extragerea pe cale industrială a scopolaminei, alcaloidul predominant, folosit la prepararea diferitelor medicamente.