Pinul Negru

Aria de răspândire

Pinul nergru este un arbore mediteranean, arealul lui de întâlnindu-se de-a lungul Mării Mediterane, unde constituie mai multe varietătăți. Longitudinal se întinde din Spania (6° longitudine vestică) până în munții Taurus din Asia Mică (30° longitudine estică), iar latitudinal urcă până în apropierea Vienei, în colțul cel mai nordic al Mării Adriatice (48° latitudine nordică), fără ca în partea de sud a arealului să poată atinge litoralul african, din care cauză lasă în afară insulele Baleare, Sardinia și chiar cea mai mare parte din Sicilia (37° latitudine nordică).

În această arie oarecum restrânsă dacă se compară cu cea a pinului silvestru, pinul negru nu are o continuitate, ci se găsește mai mult insular, nepărăsind regiunile muntoase. Din acest punct de vedere, la nord se situează într-o zonă cuprinsă între 400 și 1000 m altitudine, iar la sud între 500 și 700 m. În mod excepțional, în partea meridională a ariei sale urcă la 1600 m în Corsica și la 1390-1950 m pe vulcanul Etna și în Calabria.

În cuprinsul arealului său s-au diferențiat varietățile de Pirinei, de Ceveni, de Corsica, de Calabria, de Austria, de Banat, etc.

Pinul negru austriac își are patria pe litoralul estic al Mării Adriatice (în Istria, Carintia, Croația, Dalmația, Bosnia și alte locuri; deci în Alpii estici și sud estici). Aici el ocupă o zonă de teren cuprinsă între 280 și 1000 m altitudine, iar în câteva puncte urcând chiar la 1300 m. În parte de jos coboară în regiunea dealurilor și chiar în câmpie.

Factori ecologici

Clima

Arealul său îl indică drept o specie pretențioasă față de căldură pe care o vrea uscată, lipsită de umiditate. Înrădăcinându-se puternic chiar din primii ani, este rezistent la secetă. Numai in primii 2 ani aceasta poate să devină periculoasă. Deși meridional el s-a dovedit a fi destul de rezistent la geruri.

Vânturile nu izbutesc să-l doboare decât pe solurile superficiale, unde nu-si poate dezvolta bogatul său sistem radicelar.

Cu toate că are o coroană mai bogată decât pinul slvestru, zăpada îl păgubește mai puțin datorită flexibilității ramurilor sale.

Temperamentul lui este robust, dar mai puțin decât al pinului silvestru, ceea ce face să constituie arborete mai închise și să suporte umbrirea mai mult decât toți congenerii săi.

Solul

Față de sol este foarte rustic și foarte frugal. Datorită rădăcinilor sale laterale care pătrund prin crăpăturile stâncilor până la mare adâncime, izbutește să se instaleze și să vegeteze bine pe terenurile cele mai sărace și uscate. Astfel el merge în pietrișuri, pe stâncării, preferând terenurile calcaroase sau dolomitice, prezența magneziului pare a fi favorabilă.

S-a dovedit că vegetează destul de bine și în nisipuri mai mult sau mai puțin calcaroase, sărace, uscate, calde.

Din punct de vedere al fertilității solului, nu este depășit în modestie decât de pinul bancsian.

Dând o litieră bogată și cu descompunere normală, umbrind bine solul pe care-l ferește de uscăciune și de instalarea buruienilor, el este o specie amelorată.

Daunători

Pinul negru are dușmani printre insecte, dar mai puțin decât ceilalți pini, rezistând mai bine atacurilor acestora.

Creșterea și calitatea produselor

Pinul negru este un arbore de talie mare, putând atinge înălțimi de maximum 30-35 m, în mod obișnuit însă rămâne sub această înălțime. În grosime crește până la 1-1,20 m în diametru. Tulpina este aproape dreapă, mai plină decât la ceilalți pini negri și decât al pinul silvestru, din care cauză produce în medie o masă lemnoasă mai mare cu cca. 8%. Scoarța este de culoare brună-negricioasă, profund crăpată și foarte groasă până în părțile cele mai înalte ale tulpinii. Volumul ei reprezintă 17% din cel al tulpinii întregi. Formarea ritidomului începe timpuriu.

Coroana este strufoasă și dezvoltată, ovoid-piramidală în tinerețe, etalată la o vârstă mai înaintată, fiind compusă din numeroase ramuri robuste, lungi și elastice. Frunzișul este des, de culoare verde-deschis, persistând 5-6 ani. Aceasta face să aibă un acoperiș des, producând în același timp o bogată litieră, care se descompune normal și repede. Este deci o specie ameliorată de sol.

Înrădăcinarea este pivotant-trasantă. Din pivot, care se reduce de timpuriu, iau naștere rădăcini laterale viguroase, alungite, care pătrund foarte adânc și lateral printre crăpăturile stâncilor, ceea ce face să-i dea o bună stabilitate și rezistență la vânturile cele mai puternice.

Lemnul pinului negru este de o calitate mai slabă decât al pinului silvestru, fiind mai dur, mai greu și mai rășinos, din care cauză durează mai mult și are o valoare calorică mai mare. Fibra este mai puțin elastică și mai casantă. Canalele rezinifere radiale sunt foarte mici și anume pe jumătate decât la pinul silvestru, în schimb, cele longitudinale sunt mai numeroase și mai aparente.

Nu trebuie să se pretindă pinului austriac să producă piese de dimensiuni mari și forme prea regulate. Poate totuși să furnizeze lemn pentru stâlpi de mină, tâmplărie și alte utilizări. Fiind foarte rămuros, dă un mare procent de lemn de foc.

Produce multă rășină, dar mai puțină decât pinul maritim, care în unele regiuni se extrage. Aceasta conține o terebentină analogică cu a pinului maritim, dar în cantitate mai mică.