Rolul anticorpilor în imunitatea virală

Rolul anticorpilor în imunitatea antiviralã

Cei mai importanti anticorpi cu rol protector antiviral sunt cei care au specificitate de combinare fatã de epitopii critici ai suprafetei virionilor. Legarea anticorpilor cu virionul se face dupã modelul complementaritãtii spatiale între epitopii antigenelor suprafetei virale si situsul de combinare al anticorpilor. Efectul principal al interactiunii anticorpilor cu particulele virale, în faza fluidã, este neutralizarea, adicã pierderea infectiozitãtii virionilor. Pentru producerea efectului neutralizant, este necesarã legarea mai multor molecule de anticorpi, care trebuie sã recunoascã o structurã esentialã a virionului, denumitã situs critic. De exemplu, fagii din seria T-par au un singur situs critic si infectiozitatea lor este anulatã de legarea anticorpilor specifici la nivelul fibrelor cozii. Virionul gripal are situsuri critice multiple: anticorpii anti-HA sunt neutralizanti, cei specifici anti-NA au efect neutralizant minim, iar anticorpii anti-proteinã M sunt total ineficienti.

La adenovirusuri, situsurile critice sunt capsomerele hexonice si fibra pentonicã. Anticorpii specifici fatã de aceste structuri sunt neutralizanti, iar anticorpii anti-penton nu diminuã infectiozitatea. Pentru HIV, situsul critic se ataseazã este zona prin care virionul de moleculele CD4 ale limfocitului Th. Anticorpii specifici fatã de situsul de legare al virusului Epstein-Barr de receptorul pentru C3b al limfocitului B, au efect neutralizant.

Moleculele de anticorpi legate pe suprafata virionului învelit formeazã complexe, care, in vivo sau in vitro, initiazã fixarea complementului. Rezultatul final este liza virionilor înveliti.

Un alt efect al interactiunii anticorpilor cu virionii, in vitro, este agregarea. Fenomenul este dependent de un prag limitã a densitãtii virionilor/unitate de volum. Agregarea virionilor este însotitã de diminuarea infectiozitãtii, deoarece chiar în cazul unui mare exces al moleculelor de anticorpi, unele particule virale din interiorul agregatului, rãmân în afara contactului cu anticorpii neutralizanti si îsi pãstreazã infectiozitatea, denumitã infectiozitate rezidualã sau persistentã. Agregarea viralã fiind dependentã de un prag al densitãtii virionilor, este un fenomen care se manifestã numai in vitro. In vivo nu se realizeazã niciodatã o densitate limitã a virionilor care sã producã acest efect.

Anticorpii antivirali ce se sintetizeazã în cursul rãspunsului imun primar, au energie micã (afinitate) de legare cu situsurile antigenice ale virionilor si se disociazã usor, lãsând o infectiozitate rezidualã. Alteori, moleculele de anticorpi nu acoperã situsurile critice ale virionilor, care conditioneazã initierea procesului infectios.

Efectul protector al anticorpilor circulanti este demonstrat pentru infectiile cu fazã viremicã, având o contributie esentialã la încheierea procesului infectios.

Anticorpii reduc încãrcãtura de virus si diminuã infectiozitatea viralã, consecinta fiind scãderea numãrului de celule infectate, usurând astfel sarcina celulelor Tc de a elimina celulele infectate.

În cursul infectiei secundare, anticorpii se sintetizeazã rapid, la titru înalt.

Anticorpii se folosesc pentru profilaxia si terapia infectiilor virale. Imunizarea pasivã cu ser imun, diminuã riscul infectiei virale si se foloseste în tratamentul infectiilor stabilizate.