Zootoxinologia Amfibienilor

Imagine preview
(8/10)

Acest referat descrie Zootoxinologia Amfibienilor.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 4 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 3 puncte.

Domeniu: Biologie

Extras din document

Toate animalele veninoase se pot clasifica în două grupe mari : primar-veninoase şi secundar veninoase. La primar – veninoase se atribuie animalele ce produc secreţii veninoase âîn glande specializate sau având produsele metabolice toxice. De regulă, toxicitatea animalelor primar-veninoase este determinativul spciei şi este posedat de toţi indivizii speciei date. La cele secundar-veninoase se referă animelele ce acumulează toxinele exogene şi le manifestă doar când sunt folosite în alimentaţie. De exemplu unele moluşte şi peşti care acumulează toxinele algelor, insectele ce se hrănesc cu plante otrăvitoare. Animalele activ – vaninoase posedă aparatul special, care are stucturi de injectare a veninului şi se numesc înarmate. În condiţia tipică, acest aparat conţine o glandă veninoasă cu canal de secreţie şi o strucutră de injectare: dinţii la şerpi, acul albinelor, spini peştilor. Animalele activ - veninoase neînarmate posedă glande cutanee, ca la amfibieni de exemplu, glandele anale la insecte, organele Quiviere holoturiilor (castraveţii de mare). Secreţiile otrăvitaore ale acestora provoacă efect toxic la contactul cu tegumentul jertfei, efectul e şi mai pronunţat când veninul nimereşte pe mucoasă. La animalele pasiv – veninoase, metaboliţii toxici se produc în organism şi se acumulează în deiferite organe şi ţesuturi (digestive, genitale), cum la peşti, moluşte, insecte.

Pasiv – veninoase şi secundar – veninoase prezintă risc doar dacă sunt folosite în alimentaţie. Diferenţa dintre ele constă în faptul că primele sunt permanent veninoase, iar toxicitatea celorlalţi poartă un caracter sporadic.

Separându-se de la peştii crosopterigieni în devonianul mijlociu (320 mln de ani în urmă), amfibienii şi până astăzi păstrează carcterele specifice vertebratelor acvatice si celor terestre, ce corespunde adaptărilor sale la limita dintre două medii : acvatic si terestru. Un rol important, în metabolismul hidric, îl joacă pielea, prin ea se elimină, parţial, produsele metabolismului. Pielea amfibiilor este întotdeauna umedă, din cauza secreţiei a unui număr mare de glande tegumentare. Acest fenomen este important şi prin faptul că la amfibii, pielea este şi organ de respiraţie.

Perioada de înflorire, amfibiile au trăit în perioada carboniferă şi permiană şi acum sunt reprezentate de aproximativ 5 mii de specii, care se reunesc în 3 ordine : Caudata, Apoda, Anura.

Printre amfibieni nu se gasesc cei activ – veninoşi înarmaţi, care ar conţine un aparat specializat pentru introducerea veninului în corpul jertfei sau a duşmanului. Glandele salivarea ale amfibienilor produc un secret lipsit totalmente chiar şi de fermenţi digestivi. Însă odată cu căpătarea unei funcţii specifice a pielii ca a unui organ de respiraţie, la mulţi amfibieni o dezvoltare pronunţată au primit glandele epiteliale, secretul cărora posedă, în cazul caudatelor şi anurelor, o acţiune puternic toxică. În afară de aceasta, secretul glandelor epiteliale are şi acţiune antimicrobiană, astfel, protejând pielea umedă amfibienilor de la infectare cu microorganisme.

Ordinul Caudata. Dintre amfibienii caudaţi cel mai bine cercetat este veninul unor reprezentanţi din familia Salamandridae. Salamandra salamandra răspândită în zona mediteraneană şi în păduri premontane şi montane ale Carpaţilor. Lungimea medie este de 30 de cm. cu o coloraţie aprinsă cu combinaţia unui fon negru cu pete galbene sau oranj. Acest tip de coloraţie se atribuie la una aposematică. Pe părţile laterale acestui animal sunt prezente glandele parotoide (parotide) ce elimina substanţă toxică. Proprietatea toxică a secreţiilor cutanee la salamandre era cunoscută încă de pe timpul lui Plinius cel Tânăr (n. 61 e.r.), în 1868 alcaloidul este denumit samandarin. În experimente pe inima izolată, acest venin are efecte iniţial inhibitorii asupra amplitudinei contracţiilor cardiace cu dezvolatarea ulterioară a bradicardiei şi stop cardiac. Pentru oameni acest venin nu este periculos. De asemenea tegumentul tritonului Taricha torosa conţin o toxină specifică tarihatoxină cu acţiune paraliziantă. Cele mai toxice sunt uăle. După ce a fost cercetat acestă toxină, s-a stabilit indenticitatea ei cu toxina peştelui Fugu - tetrodotoxină.

Fisiere in arhiva (1):

  • Zootoxinologia Amfibienilor.doc