Contractul în Formă Electronică și Contractul Încheiat prin Mijloace Electronice

Urmare a globalizarii economiei şi, implicit a pieţelor de desfacere, accentuate de necesitatea stocării şi transmiterii rapide a informaţiilor cu cele mai mici costuri, comerţul electronic se conturează din ce în ce mai pregnant ca o entitate aparte, un fenomen ce comportă multe conotaţii şi interpretări din partea societăţii, dar care se extinde cu rapiditate în multe domenii ale vieţii social-economice. În încercarea de a se adapta mediului virtual, contractul a dobândit forma contractului în formă electronică.

Este foarte important să definim acest nou mod tehnic de încheiere a contractului cît şi să facem distincţia între acesta şi contractul încheiat prin mijloace electronice.

Unii autori nu fac distincţie dintre aceste două forme ale contractului, ci pur şi simplu definesc contractele electronice: „din punct de vedere al definiţiei, contractul electronic nu pare să difere de omologul său clasic prezentat ca un act juridic format prin acordul a două sau mai multor părţi cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.Suntem în prezenţa unui act juridic (acordul a doi utilizatori) şi, chiar dacă este concluzionat în mediu electronic, structura contractului, în ceea ce priveşte părţile şi principalele obligaţii, nu suferă modificări.Contractele electronice cumulează două caracteristici: cererea şi oferta se întîlnesc în mediul electronic şi acordul se efectuează.Se poate spune că este vorba despre un contract între absenţi. Contractul electronic este caracterizat prin depersonalizarea, dematerializarea şi delocalizarea schimburilor prin Internet. Contractele electronice prezintă specificitatea de a fi concluzionate cu ajutorul maşinilor în absenţa contactelor directe şi simultane. În comparaţie cu contractele tradiţionale, tranzacţiile electronice ridică întrebări inedite referitoare la momentul şi locul formării contractului.Caracterul imaterial al tranzacţiei conduce la întrebări asupra naturii contractului electronic, asupra identităţii persoanei cocontractante cu care s-a concluzionat contractul, asupra elementelor de probă în caz de litigiu. Se pot da ca soluţii: indicarea obligatorie a identităţii referinţelor comerciantului; înregistrarea automată de către comerciant a informaţiilor schimbate cu consumatorul, susceptibile de a aduce elemente de probă a conţinutului contractului şi a datei încheierii acestuia.

Alţi autori definesc anume contractul în formă electronică drept acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânsele un raport juridic, acord exprimat în formă electronică. În felul acesta precizează că există genul comun – acordul de voinţe – şi diferenţa specifică– forma electronică. Prin contract în formă electronică nu se poate înţelege o specie nouă de contract, care să se alăture clasicei deosebiri între contract civil, contract comercial, contract administrativ, etc. Contractul în formă electronic poate fi oricare dintre aceste tipuri de contracte, diferenţa fiind dată de înfăţişarea pe care o ia manifestarea de voinţă.

Într-o altă opinie se specifică că, din punct de vedere al definiţiei, contractul în formă electronică nu pare să difere de omologul său-contractul clasic prezentat ca fiind „acordul de voinţă între două sau mai multe părţi cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”. Ceea ce diferențiază contractul în formă electronică de contractul clasic este materializarea sa: în locul cernelii pe hârtie, a vorbelor pronunțate sau a gesturilor săvârșite, vom avea un mesaj de date pe suport electronic. Dacă definiția clasică a contractului nu punea accent pe forma sa, contractul în formă electronică exprimă foarte bine tocmai această modalitate, având avantajul de a pune accent pe forța probatorie. Acesta este și criteriul care ne ajută să distingem contractul în formă electronică de cel încheiat prin mijloace electronice.

Astfel, contractul încheiat prin mijloace electronice este cel în privința căruia voințele părților contractante au fost comunicate prin mijloace electronice de prelucrare a informației, indiferent care sunt aceste mijloace, fără să se acorde importanță aspectului probatoriu al contractului. Spre deosebire însă de acesta, contractul în formă electronică este acel contract care se încheie prin mijloace electronice de prelucrare a informației prevăzute în mod expres și limitativ de lege și implicit poate fi probat prin astfel de mijloace.

Forma electronică se obţine utilizând mijloacele electronice de comunicaţie la distanţă. Definiţia foarte largă permite cuprinderea în categoria mijloacelor electronice utilizabile a oricărui astfel de instrument tehnic. Aceasta ar fi fost abordarea potrivită cu pragmatismul noii lumi virtuale. Dar imediat se subliniază constrângerile vechiului mod de a înţelege lucrurile din punct de vedere juridic:

procedura judiciară nu permite folosirea oricărui instrument tehnic drept probă într-un proces. Iar a încheia un contract prin mijloace electronice însă a-l proba, în caz de litigiu, prin mijloacele clasice, înseamnă a pierde întregul potenţial al noii tehnologii. Din acest motiv a fost necesar să se restrângă sfera contractelor în formă electronică la cele care sunt nu doar încheiate prin mijloace electronice ci care pot fi şi dovedite, în instanţă, folosind tot astfel de mijloace. În prezent, singura formă electronică acceptată în instanţă este înscrisul electronic .

Reeşind din această opinie conchidem că contractul în formă electronică este cel pentru care legea prevede expres anumite cerinţe ca acesta să poată fi utilizat ca mijloc de probă în instanţele judecătoreşti, fapt ce nu este caracteristic contractelor încheiate prin mijloace electronice.