Politica Comercială a SUA

SUA in cadrul sistemului comercial international

Istoria ne demonstreaza ca initiativa crearii si mentinerii sistemului comercial international apartine natiunii care se gaseste in pozitia de lider mondial. Asa cum spunea Lester Turow regulile comertului sunt scrise de cei care controleaza accesul la cea mai mare piata a lumii - piata internationala. Marea Britanie a scris regulile comertului in secolul XIX, Statele Unite pe cele ale secolului XX, iar Europa le va scrie pe cele ale secolului XXI. Lucrarea de fata îsi propune in prima parte sa prezinte disputele teoretice în jurul acestei legaturi evidentiate empiric.

1. Perspective teoretice

Sistemul comercial international este definit ca un ansamblu de principii, reguli si discipline cu caracter contractual, convenit multilateral care, prin interconexiunea lor reglementeaza schimburile comerciale dintre state. Asadar crearea unui sistemul comercial international presupune existenta unui consens intre mai multe state cu privire la principiile si regulile pe care le impun un astfel de sistem.

Desi numeroase, teoriile comertului international nu reusesc sa explice pe deplin legatura, constatata istoric, care exista intre aparitia unui stat dominant si nasterea si evolutia sistemului comercial international. Putem clasifica aceste teorii in trei categorii: teorii care neaga avantajele economice ale liberului schimb pentru o supraputere, teorii care evidentiaza avantajele unei astfel de decizii si, in sfârsit, teoriile care explica o astfel de decizie exclusiv pe baza considerentelor politice.

Primele încercari in acest domeniu apartin lui S.D.Krasner care, in lucrarea sa State Power and the Structure of International Trade, prezinta trei motive pentru care o tara lider ar prefera o politica protectionista in locul unei politici a liberului schimb.

Primul argument este cunoscut sub denumirea de teoria taxei vamale optime. O tara puternica are o pondere importanta in cererea mondiala de bunuri si poate beneficia de pozitia sa prin aplicarea taxelor vamale. Ca urmare ea va importa o cantitate mai mica de produse ceea ce diminueaza cererea mondiala si duce la scaderea preturilor bunurilor respective. Câstigul astfel obtinut, depinde de gradul de protectie si de pasivitatea celorlalte tari care pot, sau nu, sa ia masuri de represalii.

Al doilea motiv, bazat pe noua teorie a economiei internationale elaborata de P.R. Krugman, E. Helman si L.F. Richardson , se bazeaza pe diferentele care exista intre structura economica a tarilor in functie de marimea lor. Concentrarea activitatii economice in întreprinderi de talie mare care realizeaza randamente crescatoare si alcatuiesc o structura de tip oligopol este specifica tarilor de dimensiuni mari, in timp ce celelalte tari au o structura mai aproape de concurenta perfecta, activitatea economica aflându-se sub influenta legii randamentelor descrescatoare. In aceste conditii, tara dominanta va alege sa-si protejeze prin taxe vamale produsele din sectoarele in care se obtin randamente crescatoare (cele mai numeroase) si nu va aplica taxe vamale pentru celelalte.

Al treilea motiv tine cont de câstigurile relative obtinute din comertul international. In cazul a doua tari de talii diferite care nu îsi restrictioneaza comertul reciproc, cea care câstiga mai mult este tara mai mica pentru ca are acces liber pe o piata de dimensiuni foarte mari, in timp ce tara de talie mare nu beneficiaza de cat de acces pe o piata mica. Generalizând relatia la n tari putem spune ca o tara dominanta obtine prea putin dintr-o politica de liber-schimb si va opta pentru protectionism.

Problema alegerii intre protectionism si liber schimb se poate pune insa si altfel, luând in considerare alte aspecte economice ale comertului international.

Natiunea dominanta are avantajul detinerii in majoritatea ramurilor economice de tehnologii avansate si de aceea pe plan mondial, produsele sale sunt practic fara concurenta. Optând pentru o politica de reducere a taxelor vamale, aceasta se va aplica produselor care incorporeaza tehnologie avansata si produselor din sectoarele rentiere (adica acele sectoare care utilizeaza factori de productie relativ rari) cu scopul scaderii pretului lor.

O alta teorie care explica din punct de vedere economic alegerea liberului schimb ca politica comerciala este teoria grupurilor de influenta care cunoaste trei abordari: modelul Stolper-Samuelson, modelul lui M.R. Brawley si modelul apartinând lui Frieden J.A si R. Rogowski.

Prima abordare pleaca de la ipotezele modelului H.O.S. si construieste o analiza factoriala luând in considerare doi factori de productie: munca si capitalul. Tara in care capitalul este abundent va exporta, conform H.O.S., bunuri care necesita relativ mai mult capital. In situatia in care celalalt factor este mai abundent, exporturile se vor constitui din produsele care au nevoie de mai multa munca decât capital. Detinatorii resurselor rare vor face presiuni pentru adoptarea unei politici protectioniste, in timp ce detinatorii resurselor abundente vor dori o deschidere spre exterior pentru a gasi noi piete. In cazul unei natiuni puternice, grupul de presiune dominant este cel al detinatorilor de capital si de aceea politica aleasa va fi una a liberului schimb.

A doua abordare se bazeaza pe un model teoretic in care se presupune ca factorii de productie au doar doua destinatii: fie sectoarele manufacturiere care sunt in cautarea profitului si care au interes in dezvoltarea comertului international, fie sectoarelor rentiere legate de exploatarea avantajelor naturale si a caror activitati sunt orientate spre interior si care se opun diminuarii barierelor vamale. Dezvoltarea mai puternica a primului sector face ca influenta sa asupra guvernului, sa fie mai puternica si in consecinta, puterea hegemonica va opta pentru o politica de liber schimb.

Cea de-a treia abordare porneste de la doua ipoteze verificate experimental. Prima este ca o putere hegemonica se gaseste, de regula, in pozitie de creditor net fata de celelalte tari si cea de-a doua: influenta capitalismului financiar (adica a detinatorilor de capitaluri financiare) este mai puternica decât cea a capitalismului industrial (proprietarii industriali). Interesul grupurilor financiare este ca tarile debitoare sa îsi poata plati datoriile, in acest sens, grupurile vor actiona pentru deschiderea pietei tarii dominante pentru exporturile tarilor datoare.