Societățile Transnaționale

1.1 Clarificări conceptuale

Societatea transnaţională este un fenomen economic în plină dinamică: uriaşe imperii care se întind pe tot globul, cu cifre de afaceri anuale echivalente cu PNB-ul multor naţiuni. Teoriile privind societatea transnaţională nu sunt nici pe departe unitare şi urmează caracterul dinamic al obiectului lor de studiu. În fapt, pe plan internaţional, nu s-a conturat un consens nici măcar cu privire la însăşi denumirea fenomenului analizat.

În sensul cel mai cuprinzător, o societate transnaţională este o companie care produce bunuri sau oferă servicii în mai multe ţări. În sensul cel mai restrâns, se referă la o întreprindere care, prin investiţii externe directe (IED), deţine şi administrează filiale într-un număr de ţări, în afara bazei sale interne.

Terminologia utilizată pentru a defini aceste societăţi (corporaţii) este însă foarte variată: societăţi sau companii internaţionale, firme pluri sau multinaţionale, firme transnaţionale.

Societăţile pe acţiuni care sunt amplasate în mai mult de o ţară sunt adesea numite întreprinderi multinaţionale, deşi Naţiunile Unite le desemnează oficial prin corporaţii1 transnaţionale (CTN). ONU defineşte aceste societăţi transnaţionale drept acele întreprinderi care deţin sau controlează unităţi de producţie sau de servicii situate în afara ţării în care se află sediul central. O afacere transnaţională sau multinaţională operează în mai multe ţări, pe când o afacere internă operează într-o singură ţară.

Viziunea UNCTAD asupra societăţii transnaţionale este una foarte largă, ea definindu-se ca o entitate economică formată dintr-o companiemamă şi din filialele ei în străinătate.

În literatura economică românească şi cea internaţională există numeroase abordări ale problematicii societăţilor transnaţionale. Teoriile privind aceste firme nu sunt nici pe departe unitare şi urmează caracterul dinamic al obiectului lor de studiu. În fapt, pe plan internaţional, nu s-a conturat un consens nici măcar cu privire la însăşi denumirea fenomenului analizat.

După cum observă Anda Maziliu, expresia „întreprindere multinaţională” este utilizată cu precădere de autorii anglo-saxoni, fară ca între aceasta şi cea de „corporaţie transnaţională” să mai poată fi întrevăzute în prezent şi alte diferenţe decât acelea de ordin lingvistic. Acelaşi lucru se poate spune şi despre sintagma de „societate transnaţională” versus cea de „corporaţie transnaţională”.

Sterian Dumitrescu defineşte societatea transnaţională ca, alcătuind un vast ansamblu la scară mondoeconomică, format dintr-o societate principală şi un număr de filiale importante în diferite ţări (nu se oferă un criteriu al gradului de importanţă al filialelor-n.n.)”.

Fireşte, sintagma „corporaţie transnaţională” are o anumită savoare şi o putere de sugestie mult mai mare decât banala „întreprindere multinaţională”. De aceea, economiştii radicali vor folosi cu precădere corporaţia transnaţională ca ţintă a discursurilor lor antiglobaliste, ba chiar o vor înlocui cu noţiunea de concern transnaţional, dacă li se va părea că puterea reprezintă o definiţie prin ea însăşi.

Mult mai nuanţată este atitudinea lui D. Papp care descrie „corporaţia multinaţională” ca pe o corporaţie care acţionează într-o multitudine de medii şi identifică trei stadii de dezvoltare a acesteia.

În primul stadiu, corporaţia multinaţională creează strategii de afaceri separate pentru fiecare ţară în care operează şi poate fi numită mai degrabă "corporaţie multilocală".

În al doilea stadiu, corporaţia se străduie să domine o piaţă globală, dar îşi concentrează totuşi majoritatea eforturilor asupra ţării de origine.

D. Papp defineşte aici "corporaţia globală".

În cea de-a treia şi ultimă etapă de dezvoltare, corporaţia beneficiază de resurse, management, producţie şi alte capacităţi globale care îi conferă statutul de "corporaţie transnaţională". Practic, o astfel de viziune se suprapune destul de bine peste teoria clasică a internaţionalizării firmei, teorie în care se succedau de asemenea trei etape: întâi, exportul direct pe o anumită piaţă naţională, apoi apelul la intermediari locali, aflaţi într-o anumită relaţie de cooperare cu firma-mamă, pentru ca în cele din urmă corporaţia să stabilească o relaţie de proprietate între ea şi reprezentanta sa pe piaţa respectivă (termen generic "filială"5). Această relaţie de proprietate este esenţială în definirea corporaţiei multinaţionale şi se justifică prin atributul corporaţiei de emitent de investiţii străine directe.