Analiza comunicării

Toate definiţiile date comunicării umane, indiferent de şcolile de gândire

cărora le aparţin sau de orientările în care se înscriu, au cel puţin următoarele

elemente comune: comunicarea este procesul de transmitere de informaţii, idei,

opinii, păreri, fie de la un individ la altul, fie de la un grup la altul; nici un fel de

activitate, de la banalele activităţi ale rutinei cotidiene pe care le trăim fiecare

dintre noi zilnic şi până la activităţile complexe desfăşurate la nivelul organizaţiilor,

societăţilor, culturilor, nu poate fi conceput în afara procesului de comunicare.

Dicţionarul enciclopedic oferă termenului „comunicare“ o definiţie deosebit de complexă, acoperind aproape toate domeniile în care acest termen este folosit:

– Înştiinţare, ştire, veste. (DR) Aducere la cunoştiinţa părţilor dintr-un proces a

unor acte de procedură (acţiune, întâmpinare, hotărâre) în vederea exercitării drepturilor şi executării obligaţiilor ce decurg pentru ele din aceste acte, în limita unor termene care curg obişnuit de la data comunicării.

– Prezentare într-un cerc de specialişti a unei lucrări ştiinţifice.

– Mod fundamental de interacţiune psiho-socială a persoanelor, realizată în

limbaj articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informaţii, a

obţinerii stabilităţii sau a unor modificări de comportament individual sau de

grup.

In prezent, a fi informaţi, a comunica reprezintă principala dimensiune a existenţei fiecăruia dintre noi, devenind atât de prezentă, încât nici măcar nu mai este percepută ca activitate distinctă.

Să ne imaginăm următoarea situaţie:

Este dimineaţă. X se trezeşte şi ia micul dejun. În acest timp, radioul este deschis

şi ascultă o emisiune de ştiri. Terminând micul dejun, X pleacă la serviciu. În drum,

se întâlneşte cu un vecin, pe care îl salută. În autobuzul care-l duce la serviciu, X

ascultă o nouă emisiune de radio care comunică ştirile zilei, ora exactă şi informaţii

meteo. Ajuns la serviciu, intră în comunicare cu colegii de lucru cu privire la

proiectul în care este implicată firma în care lucrează. Şeful său îl cheamă şi îi

comunică noile instrucţiuni pe care el, în calitatea sa de şef de proiect, trebuie să le

discute cu echipa pe care o conduce. Întreaga zi şi-o desfăşoară astfel, cu excepţia

pauzei de prânz când citeşte ziarul şi schimbă câteva cuvinte cu chelnerul care îi

aduce mâncarea. O dată încheiat programul de lucru, X se întoarce acasă şi pe drum

meditează asupra reuşitei proiectului la care lucrează şi a consecinţelor acestuia

asupra carierei sale. Ajuns acasă, urmăreşte ştirile şi un film documentar despre

clima tropicală, încheindu-şi astfel ziua.

Făcând o analiză a cazului prezentat, observăm că personajul nostru, cu care probabil mulţi dintre noi se identifică, desfăşoară o multitudine de activităţi cu specific

de comunicare, fără a-şi fi propus în mod intenţionat acest lucru.

Sesizăm, în acelaşi timp, că există o multitudine de situaţii de comunicare, extrem de diferite şi de variate, precum şi faptul că activitatea de comunicare deţine ponderea cea mai ridicată în cadrul activităţilor pe care le desfăşoară în mod curent un

individ.

Situaţiile descrise mai sus pun în evidenţă, totodată, şi caracterul polisemantic al cuvântului comunicare.

Dacă polisemantismul cuvântului „comunicare“ ridică probleme cercetătorilor, la fel stau lucrurile şi cu termenii ce formează vocabularul specific al disciplinei. Este simplu să utilizezi cuvinte ca semn, simbol, cod, mesaj, fără a da impresia că se pun probleme serioase de înţelegere. Însă efortul definirii lor nu înseamnă pur şi simplu crearea unei ţesături de cuvinte de dragul cuvintelor, ci există o complexitate reală pe care nu o poate acoperi o singură formulă, o complexitate care are mai multe surse, în afara cantităţii de elemente şi a etapelor implicate.

Pentru a putea progresa in conceperea si punerea sa in practica, comunicarea are nevoie de anumite tehnici de analiza. Semiotica, dezvoltata incepand cu Ch. Peirce, F.de Saussure si R. Barthes, raspunde acestei cereri. Putand fi definita ca un studiu al sistemelor de semne non lingvistice, semiotica are ca obiect sistemele de semne ce compun sisteme de semnificatie: imagini, gesturi, sunete melodice, obiecte complexe constituite din aceste semne ce se regasesc in ritualuri, protocoale, spectacole. Semiotica descompune semnul in semnificant si semnificat, legate intre ele printr-un mod de semnificare.

Semnificantul este exprimarea semnului, forma sa materiala.

Semnificatul este continutul semnului, sensul sau.

Relatia dintre cele doua este o conventie care reiese dintr-un aord explicit si implicit intre emitatorul semnalului si receptorul acestuia. Aceasta relatie poate fi explicita ca in codurile tehnice asa cum este semnalistica publicului sfatuit de catre emisiunile de televiziune, semnalistica definita de CSA(Consiliul superior al audiovizualului) si care sunt impuse canalelor de televiziune. Spre exemplu semnul 12 semnifica faptul ca CSA recomanda parintilor sa interzica copiilor sub 12 ani vizionarea programului respectiv. Acestui semnificant ii corespunde un singur semnificat care este inclus gratie conventiei stabilite prin CSA.

Totusi se intampla adesea ca un singur semnificant sa corespunda mai mutor semnificate, si invers. De exemplu folosirea unui personaj de desen animat presupune mai multe semnificatii: modernitate, tinerete, pauza umoristica. Observam ca semnificatiile sunt pozitive si contribuie la valorificarea imaginii.

Emitatorul trebuie sa aleaga un mod de cod de comunicare: denotare sau conotare. Se vorbeste despre denotare atunci cand semnificatul este construit obiectiv ca atare. In ceea ce priveste conotatia, aceasta exprima o valoare subiectiva, de exemplu o masina de marca BMW denota o calitate tehnica, dar conoteaza o pozitie sociala si un anumit prestigiu.

Semnul se compune din substanta si din forma; mai concret nu este semnul ci semnificantul si semnificatul cel care are o substanta si o forma:

Semnificantsubstanta-tehnici utilizate pentru creearea semnificantului;

forma-organizarea culorilor, formelor, sunetelor, spatilor ce compun semnificantul.

Semnificatsubstanta-concept, idee abstracta la care trimite semnificatul;

forma-insertia semnificatului intr-un sistem.

De exemplu semnalistica creata de CSA:

Semnificant : substanta-semnal optic ;

Forma-logo pozitionat in dreapta jos pe ecran (emisiune de televiziune sau film)

Semnificat: substanta-trimite la conceptul de interzicere si de sfat;

forma-apartine sistemului semnalisticii audiovizualului care se descompune in semne stabile si constante.